Viaţa nu este mereu precum fotografiile

"Nu este în lumea aceasta totul deşertăciune, rămâne ceva statornic; rămân faptele mari, care sunt nepieritoare" (Mihail Kogălniceanu)

Destinul nostru, al militarilor, este ştiut, menirea noastră... o redescoperim cu fiecare misiune executată, menirea noastră ne leagă de eternitate, ne aduce mai aproape prin intensitatea, pasiunea, devotamentul şi credinţa noastră.

Parcă totul este altfel de când Mădălin Stoica a plecat, e parcă mai multă linişte, mai multă simplitate, sau poate mă înşel eu… Misiunile s-au înmulţit în aria de responsabilitate a batalionului, aplicăm noi strategii, noi proceduri, totul pentru un control mai riguros în zonă.

În dimineaţa asta, cafeaua parcă miroase a toamnă afgană, iar aroma ei provoacă dependenţă. Este ora 05.15, sunt 19 grade şi începe să se simtă răcoarea toamnei. Ne adunăm la locul de plecare în misiune, între vechile T-walluri, care, dacă ar avea glas, ar povesti cât pentru cinci generaţii.

 Astăzi vom merge cu Plutonul 3 din Compania 1 „Dragon Wolves”.

Cu noi o să meargă şi comandantul de batalion, locotenent-colonel Cristinel Colibaba. Nu este prima oară când participă la misiuni în afara bazei şi asta dă încredere şi mai mare militarilor din subordinea sa. Întâlnirea de azi este focusată pe tema securităţii din zonă şi pe problemele cu care se confruntă, discuţiile urmând să aibă loc între liderii comunităţii din zona de responsabilitate, Forţele de Coaliţie şi Forţele de Securitate şi Apărare afgane. Misiunea în sine se numeşte Security Shura.

Verificăm staţiile, armamentul, echipamentul, trusele medicale, semnăm fişele, ne  punem căştile şi ochelarii tactici.

Ne upgradăm informaţiile, iar comandantul de patrulă dă ultimele indicaţii.

Se încheie pregătirea şi, fără nicio comandă, ne descoperim şi rostim în cor „Tatăl nostru”. Preotul ne binecuvântează pe fiecare în parte, un ritual respectat cu sfinţenie înainte de plecarea în fiecare misiune. În mintea mea, imaginativ, îmi răsună cuvintele „Show must go on”…

Acum totul este pregătit; împăcaţi sufleteşte, începem misiunea.

Ne urcăm în autovehiculele MRAP MAX PRO, punem centurile de siguranţă, iar top coverul îşi ia locul. Ne punem în mişcare şi rulăm uşor către ieşirea din bază. Încep comunicările cu punctul de comandă al companiei, cu celelalte autovehicule din coloană. Vom fi supravegheaţi atât aerian, cât şi radio. Comandantul se întoarce uşor privind la membrii echipajului, sunt oamenii lui pe care i-a pregătit, sunt oamenii lui cu care a fost şi în 2012, tot aici în Afganistan, sunt oamenii cu care doreşte să se întoarcă acasă … şi mai ştie că aceştia au o  credinţă în suflet şi că sunt pregătiţi să înfrunte neprevăzutul…  sunt oamenii lui, sunt oameni.

Privesc prin praful ridicat şi văd pâlcuri de verdeaţă. Verdele crud îmi aduce aminte de acasă, de gazonul din curtea casei, care acum este netăiat. Mă dezmeticesc repede, trecând printr-o zonă aridă, aşezată parcă acolo înadins pentru a-mi transmite că suntem în Afganistan. La câteva sute de metri depărtare se zăreşte un sat...

Există, la toate misiunile executate în aria de responsabilitate, o secvenţă care se repetă ca o bătaie de pendul. Sunt ei, copiii afgani, care apar asemeni orei exacte în momentul în care intrăm în zonă şi  care însoţesc coloana de vehicule până la locul de întâlnire. Sunt primii care iau contact cu noi şi, gălăgioşi, întind mâna către noi. Nu poţi să nu-i observi, nu poţi să-i ignori, nu poţi să nu le oferi ceva. Acum parcă sunt foarte mulţi.

Ne privesc foarte curioşi, atât pe noi, cât şi vehiculele de luptă.

Debarcăm şi totul se transformă într-un dispozitiv de siguranţă cu elemente bine definite; devenim şi mai atenţi, copiii ni se alătură, vorbind în limba lor. Fără să pierdem din vedere dispozitivul, oferim copiilor apă şi dulciuri. Comandantul de batalion, comandantul de companie şi cel al patrulei, însoţiţi de „Guardian Angels”,  înaintează către guvernatorul provinciei Dand.

„SALAM ALEIKUM” - rosteşte comandantul, iar faţa guvernatorului Haji Abdullah se destinde şi ne zâmbeşte. „ALEIKUM SALAM”  răspunde şi ne invită în casă. Ne descoperim şi intrăm. În încăpere mai găsim doi reprezentanţi ai Forţelor de Securitate afgane.

Se serveşte ceaiul şi încep discuţiile. Ceaiul aici este un element de cultură, nu te poţi aştepta ca un afgan să te respecte 100% fără să bei un ceai cu el.

După aproximativ o oră şi jumătate, discuţiile au intrat într-un punct mort, încercăm o relaxare a dialogului: începem să vorbim despre România, despre obiceiurile noastre, discuţia curge calm. La un moment dat, guvernatorul spune că discuţiile s-au încheiat. Ne pofteşte politicos să luăm masa cu el şi invitaţii lui, într-o încăpere alăturată. Ne ridicăm şi ne îndreptăm către masă, schimbăm câteva priviri între noi, să ne asigurăm că totul e ok.

Comandantul cu interpretul şi liderul afgan merg împreună, schimbând cuvinte de amabilitate. Ne aşezăm pe jos şi într-o fracţiune de secundă îmi repet câteva din normele de conduită afgană: ne aşezăm cu picioarele sub noi, niciodată nu se stă cu tălpile îndreptate spre un afgan; nu există furculiţă sau cuţit, ci se mănâncă cu mâna; luăm mâncarea şi băutura numai cu mâna dreaptă, întrucât mâna stângă este considerată de rău augur; nu refuzăm niciodată ce ni se oferă (ne vedem obligaţi să gustăm din toate cele care au fost puse pe masă). Mâncăm în linişte, fiecare gândindu-se la ale lui.

Terminăm masa relativ repede şi ieşim la oamenii noştri, însoţiţi de liderii afgani. Ne luăm rămas bun de la ei, asigurându-i de toată cooperarea noastră. Strângem dispozitivul şi ne îmbarcăm cu destinaţia Baza aeriană Kandahar. Copiii ne urmăresc gălăgioşi, până la ieşirea din sat. Lăsăm în spate un nor gros de praf şi intrăm pe autostradă.     

Afganistanul este un pământ parcă desprins din legendă, un tărâm parcă de basm... misterios, spiritual şi feeric... cu un peisaj contemplativ, de meditaţie, dar şi distant, care parcă suspină... înfricoşător. Afganistanul transformă vibraţia invizibilului în ceva palpabil. Cine "l-a vizitat" vreodată înţelege perfect sentimentul indus de răsăritul soarelui prin ceaţa vie, parcă răutăcioasă, ce împodobeşte stâncile semeţe şi orgolioase, sau apusul care lasă în urmă un surâs violet, plin de înţelesuri, parcă sfidător, insinuant, parcă spunând  "aveţi grijă în noaptea asta...".

Misiunile continuă la fel ca şi povestea noastră, a inimilor neînfricate…

Împarte cu prietenii tăi:

Ultimele articole


„ŢINTĂ PRINSĂ!"
Publicat pe: 18.10.2017
Afişări: 212

Viaţa nu este mereu precum fotografiile
Publicat pe: 06.10.2017
Afişări: 277

Competiţia celor mai buni - 10 ani de existenţă
Publicat pe: 18.09.2017
Afişări: 1,425
“Agile Spirit-17” se apropie de sfârşit!
“Agile Spirit-17” se apropie de sfârşit!
Publicat pe: 12.09.2017
Afişări: 242

Ceremonia de predare a autorităţii la TAAC
Publicat pe: 07.09.2017
Afişări: 330
Batalionui 911 Infanterie "Capidava"/Brigada 9 Mecanizată „Mărăşeşti" participă la exerciţiul multinaţional  „Agile Spirit -17”, în Georgia.
„Agile Spirit-17”
Publicat pe: 05.09.2017
Afişări: 276

Citeşte şi:

Publicat pe 06.10.2017
Pornind de la realitatea că un absolvent de colegiu militar, viitor ofiţer în Armata României trebuie să se adapteze la situaţii de comunicare dintre...

Comentarii