Speranța din lagărul alb

Speranța din lagărul alb

Căpitan Narcis RĂDUCU
Publicat pe 05.02.2020

Amintirea celui de-al Doilea Război Mondial trăiește pâlpâind în poveștile și în memoriile celor care au simțit pe propria piele biciul crud și rece al conflagrației. Noi, cei de astăzi, îl regăsim în cărți și filme, căci puțini dintre supraviețuitorii de atunci mai sunt printre noi și doar câțiva, dintre cei care azi umblăm liber pe pământ, mai găsim timpul necesar să ascultăm durerosul adevăr cu care s-a conturat istoria. Nu vom găsi în scriituri poveștile din spatele întâmplărilor și nici în ecranizări lacrimi ale cuvintelor cu care răbdau de foame prizonierii sau cei rânduiți pentru moarte.

Coincidența aduce în calea celor care caută adevărul și sunt avizi de a cunoaşte, dincolo de paginile tipărite sub coperți groase, oamenii care au scris cu fapte atunci când vorbele atârnau greu, iar însemnătatea lor făcea diferența dintre ocnă și libertate. Printr-o astfel de potrivire am pășit în casa generalului de brigadă în retragere Ioan M. Bota, în încercarea de a fi mai aproape de înaintașii pe ale căror urme pășesc și eu.

Născut pe 16 ianuarie 1920, în comuna Rona de Jos, județul Maramureș, a făcut parte dintr-o familie numeroasă și săracă, cu șapte copii. După moartea tatălui, a început să muncească să câștige bani pentru a-și ajuta mama la întreținerea fraților și surorilor de acasă. A suferit de foame și a dormit alături de colegii de muncă într-o cameră unde avea drept pernă pragul ușii, acoperit cu mâneca lecricului. Apoi, pentru că soarta hotărâse altceva pentru el, o întâmplare fericită i-a schimbat cursul vieții.

„De acasă nu mai aduceam alte merinde decât o cofiță cu lapte acru și o bucată de mămăligă rece. Într-o bună zi din august 1934, fiindu-mi foame, am văzut în grădina de peste gardul fabricii de cherestea unde lucram niște pruni plini cu roade. M-am gândit să trec gardul în pauza de masă și să umplu trăistuța și clopul cu ele. Am și făcut-o, dar la câteva minute după ce am suit, m-am trezit sub mine cu trei tineri, din care unul cu un arc cu săgeată mă amenința să nu fug, că trage. L-am ascultat și m-a întrebat cum mă cheamă. Le-am răspuns: <<Bota Ioan>>. Au rămas surprinși și mi-au spus să-i urmez la tatăl lor. I-am ascultat și am ajuns în curtea casei; a ieșit un domn înalt și m-a întrebat al cui sunt. I-am spus că: <<Sunt al lui Mihai a lui Bota, din Rona de Jos>>. Atunci, cu un glas blând, a cuvântat: <<Acela îi vărul meu>>. Cei de față au rămas uimiți. La sfârșitul zilei de lucru, când m-am întors la locul cu pricina, avocatul Bota Grigore m-a așezat pe un scaun și mi-a zis: <<Dacă știi să înveți, te dăm la școală bună să te faci învățător>>.

Astfel, după examenul de admitere la Școala normală de învățători „Regele Ferdinand I” din Sighetu Marmației, a urmat primele patru clase normale, unde s-a numărat printre premianți. A fost transferat la Școala Normală Română Unită din Oradea, ca urmare a desființării școlii din Sighet de către prim-ministrul Armand Călinescu. După Dictatul de la Viena din 9 septembrie 1940, prin care a fost cedat Ardealul de Nord Ungariei hortiste, s-a refugiat în România și a fost primit la Școala Normală a „Societății pentru Învăţătura Poporului Român” din București. A terminat școala ca şef de promoţie în 1942, cu diplomă de învățător. Cu o memorie de fier, generalul de brigadă în retragere Ioan M. Bota își amintește: „Plecasem la oraș, cu gândul de a mă face domn.

Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că pe timpul vacanțele celor opt ani de școală normală, pentru a câștiga banii necesari întreținerii și taxelor școlare, a lucrat pe șantierele construirii căilor ferate CFR Ilva Mică – Vatra Dornei 1900-1938, Salva – Vișeu 1939-1940, iar apoi refugiat la București, în Gara de Nord.

 

 Ofițer în Armata Regală Română

După două luni ca ajutor de funcționar la Institutul Central de Statistică, a început să facă stagiul militar şi frontal ca urmare a ordinului mareşalului Ion Antonescu ca și studenții de la Teologie să fie înscriși în rândurile armatei. „Am fost recrutat de Cercul Militar Maramureș, care pe vremea aceea era locat la Făgăraș. De acolo m-au repartizat la Pitești, și de aici am fost încorporat și trimis la Școala Militară de Ofițeri nr.2 din Câmpulung Muscel, sub comanda colonelului Munteanu și a locotenent-colonelului Joița, unde în doi ani am făcut pregătirea de ofițeri infanterie, absolvind-o în martie 1944. Aici, îmbrăcat în uniforma militară: veston și pantaloni uzați, bocanci unul de infanterist și altul de vânător de munte, am fost încadrat elev în compania a 12-a mitraliere, la plutonul întâi, comandat de sublocotenent Dumitru Andreescu, om de o răutate rară doar cu noi, elevii ofițeri. Încă din prima zi am făcut cu plutonul său 1.300 de culcări cu mitraliera pe umeri, prin bălțile și mușuroaiele nedezghețate de pe Grui. Au mai fost și momente amuzante în această perioadă, iar unul dintre acestea stă în urările pe care le-am făcut la cumpăna dintre ani, atunci când ne colindam superiorii cu: << Sorcova vesela/ O să cadă Moscova/ Sorcova și-n Ţiligrad/ O să cadă Leningrad>>”.

Când a trebuit să depună Jurământul militar, a ieșit la raport în fața comandantului batalionului de elevi și i-a raportat că își va lua angajamentul solemn doar cu un preot catolic de față. „Eu sunt greco-catolic și doresc să îmi respect religia și prin jurământul de ostaș!”. Colonelul Joița i-a strigat: „Boanghină!”. Mândru din fire, i-a răspuns: „Domnule colonel, sunt tot atât de român ca dumneavoastră! Sunt fiu de țăran maramureșean și nu cunosc altă limbă și altă patrie decât România!”.

După școala militară a fost repartizat la Regimentul 91 Infanterie de la Alba Iulia, sub comanda colonelului Traian Popa, alături de care a plecat să apere Moldova în zona Pașcani, comuna Rădeni, front Pădurea Poiana Veloaii, dar și în localitatea Miroslăvești.

Au ajuns lângă o pădure în care ruşii erau infiltraţi în încercarea de a-i împiedica să intre mai departe în România. Aici au efectuat mai multe atacuri și acțiuni defensive, oprind pătrunderea trupelor rusești sovietizate pe teritoriul României în continuare.

Sosiți pe front, am înlocuit trupele Regimentului 6 Infanterie, reduse mult numeric, și am deslănțuit două mari atacuri împotriva sovieticilor din codru, dar ei ascunși după trunchiurile unor stejari uriași, s-au putut feri de gloanțele și proiectilele noastre, ucigând pe mulți dintre noi. Eu comandam un pluton de mitraliere, în acele zile grele. Rușii își aşezaseră armele și în scorburile copacilor seculari, şi nu era chip să trecem de ei. Statul Major a dat ordin să îi scoatem pe ruşi cu orice preţ. Era vital să ocupăm pădurea, dar ne-am oprit la 150 de metri de poziţiile ocupate de inamici. Atacurile n-au reușit. Peste puțin timp au contraatacat, dar i-am respins, fiind bine orientați în teren. Fiind comandant de pluton de mitraliere, le-am cerut ostașilor mei să lupte alături de mine în atac, căci fuga înapoia frontului era pedepsită cu moartea. Le-am spus să nu înainteze în atac mai mult decât mine, să spună o rugăciune fiecare în credința lui, iar cei fricoși, puțin luptători, după atac vor da sămă! N-am avut niciun caz, căci eu eram mereu în fruntea lor și la nevoie trăgeam personal cu mitraliera unde bănuiam cuibul de inamici. Comandanții mi-au apreciat curajul și hotărârea în luptă, dar și acțiunile împotriva dușmanului; astfel am fost propus la decorare”.

Majoritatea ostașilor și ofițerilor români au luptat pentru a stăvili năvala Armatei Roșii, conștienți că sunt inferiori numeric și mai puțin înzestrați în armament. Sub ploaia „katiușelor”, hotărâți să-și dea viața în apărarea patriei, au continuat lupta până la 23 august 1944, când regimentul – sau ceea ce a mai rămas din el – a fost mutat să apere graniţa.  

În timpul unui atac al rușilor cu obuze, ofiţerul Bota a fost aruncat pe jos de suflul exploziei și acoperit cu pământ. A leșinat datorită șocului. Când și-a revenit în urma acestui eveniment, era plin de sânge, care curgea din urechea dreaptă, având timpanul distrus. „În apropierea mea alți camarazi au căzut și nu s-au mai ridicat niciodată. Am văzut moartea cu ochii de mai multe ori. Ne-au culcat, ore în şir, pe cadavrele unor ofițeri și ostași români ucişi în luptele anterioare. (...). În zona mea nu am aflat nicio veste despre Armistițiul de la 23 august 1944, așa că eram pe front gata de orice acțiune contra sovieticilor. Nu știam bine ce s-a întâmplat în țară. Am văzut că e spart frontul și am primit ordin să ne retragem, dar nu am mai apucat. Cu unitatea mea am fost mutat pe o antepoziție, Movila lui Purcel. Aveam misiunea să arunc în aer podul de peste râul Moldovei, înainte să ajungă rușii la el, și să apăr malul. Am ordonat la doi ostași ai mei să îngroape două mine în apropierea podului și să revină la unitate. Peste puțin timp am observat o coloană mare de trupe sovietice venind în marș spre noi, câte 5-6 pe rând, în mod compact, nu în poziție de atac. M-am gândit că dacă ordon <Foc!> cu două mitraliere în capul coloanei, ucid o mare de oameni nevinovați și am comandat celor doi soldați ai mei să ia și fitilele de la minele de sub pod și să se retragă”.

Când au revenit cei doi ostași, a auzit în spatele unității: „Predaet! Rumunski!”- doi ofițeri și mai mulți ostași sovietici erau gata să tragă. Erau înconjurați și au fost luați prizonieri. A lăsat acolo multe lucruri: alimente, un geamantan cu cărți, iar rușilor ceasul de la mână. I-au luat căciula și cizmele și i-au dat în loc altele, pe care le purtau ei, murdare și rupte. „Au început să întrebe soldații, pentru că printre ei erau și români basarabeni, și ruși care mai știau românește: <<Cum a fost comandantul?>>. Dacă ziceau că era rău, îți puneau pistolul la cap și te împușcau fără judecată. Toți soldații mei au început să strige: <<A fost bun! Harașo!>>. Ne-au dat dintr-un butoi câte o lingură de mălai fiert, ne-au încolonat, ne-au încadrat între paznici însoțiți de câini și ne-au pus în marș spre Pașcani, pe un drum ce era plantat de o parte și de alta cu mine”.

                                                                                                                Prizonier în lagărul alb

În ziua de 24 august 1944 au fost luați prizonieri în baza armistițiului de război încheiat cu URSS și duși la Pașcani, Botoșani, Ripiceni, Bălți, iar de acolo cu un tren special (vagoane de animale) au fost transportați la nord-vest de Moscova, aproape de Cercul Polar, în lagărul de concentrare 74/II Oranki.

„Am fost preluaţi de un ofiţer politic, un politruc evreu din Basarabia. De acolo, ne-au dus în coloană la o școală din Pașcani. În curte era un morman mare din cărți de la bibliotecă, iar pe acestea zăcea omorât un cal de o frumusețe rară, al armatei române. Acolo, un comisar politic a început să ne spună, într-o română curată, despre victoriile armatelor sovietice și că vor câștiga războiul”. 

Au fost încolonați și trimiși pe jos la Botoșani, unde au dormit într-o livadă de lângă casa lui Mihai Eminescu, la Ipotești. În acea noapte a fost brumă mare, de a înghețat totul. Deși mureau de frig, s-au bucurat că putea suge frunzele de lucernă din cauza lipsei apei. Flămânzi si murdari, prizonieri au stat, ca o ironie a sorții, în lagărul construit de nemţi și români tocmai pentru prizonierii ruşi. După o săptămână, s-a hotărât să îi mute la un lagăr de prizonieri de război din Bălți, în Basarabia. După o zi jumătate de stat în gară sub o ninsoare capricioasă, moartea a venit și a început să își ia tributul. Erau înconjurați cu garduri de sârmă prin care trecea curent electric. Au fost urcați în trenuri de marfă, câte 45 de ofițeri într-un vagon. La 100 - 200 de km, deschideau uşile şi aruncau în şanţ trupurile celor morţi. În stânga și în dreapta căii ferate erau niște șanțuri mari, adânci de trei metri și late de doi, în care erau o mulțime de morți. Oficial îi declarau dispăruţi pe front. Drumul a durat mai mult de o săptămână.

Amintindu-și de acest episod al vieții sale și al istoriei, distinsul veteran afirmă: „Când am trecut Prutul, am început să plângem. Elita armatei regale române de pe front era în aceste vagoane de animale”.

În lagărul 74/II Oranki au fost cazaţi în barăci săpate în pământ, puţin peste nivelul solului, ca niște bordeie. Clima subpolară şi vânturile puternice nu permiteau altfel de construcţii. „Eram tot timpul flămânzi! Îmi amintesc că am găsit fitile înmuiate în unt şi le-am mâncat. Primeam dimineaţa ceai de ovăz prăjit şi fiert, şi pâine, la prânz o caşa (terci de grâu) şi o supă lungă, iar seara acelaşi ceai cu caşa, la gamelă. Cei duşi la carceră nu supravieţuiau – mureau îngheţaţi. Erau consideraţi duşmani ai poporului, ai democraţiei, şi pedepsiţi pentru orice cuvânt, orice suspiciune ori delaţiune. Provocatorii nu lipseau. Un învăţător din Basarabia mi-a propus să intru în KGB, dar eu am reuşit să mă eschivez”.

A decis, totuși, să facă tot ce îi stătea în putință pentru a scăpa de regimul de exterminare. Într-o zi, în martie 1945, a fost băgat în lotul care trebuia să formeze Divizia de Voluntari Antifascişti „Horea, Cloșca și Crișan”, ca să meargă pe frontul din vest. I-au dus în alt lagăr, la Mănăstîrka, și i-au băgat într-o mănăstire cu icoane distruse. Acolo au stat o săptămână și au fost puși să dea o declarație că doresc să lupte până la moarte împotriva hitlerismului, pentru o prietenie sinceră între România și Uniunea Sovietică și pentru democratizarea țării. A scris aceste declarații de angajament pro-sovietic pe niște hârtii decupate din saci de ciment.

A venit capitularea Germaniei și au scăpat. I-au adus în ţară după ce au crezut c-au reuşit să îi facă comunişti, prin comandanţii aduşi de la Moscova şi puşi la dispoziția guvernului Petru Groza, urmând să fie desființată Armata Regală Română  şi înlocuită cu cea populară, condusă de activistul comunist Emil Bodnăraş.

După popasuri la Tighina şi Iaşi, a ajuns la Bucureşti. Avea 25 de ani și o carieră militară pe care nu o dorea, o facultate neterminată și multe iluzii pierdute. A primit ordin să le spună oamenilor, în țară, că morții de la Stalingrad și Cotul Donului au înviat, că el este unul dintre ei și că au fost mințiți de fasciști. A ajuns la Piteşti, iar comandamentul militar era dublat de unul politic, în persoana lui Walter Roman, tatăl primului premier al României de după 1989. La Congresul pe țară al Uniunii Patriotice, a primit de la general-maior Walter Roman, născut Ernő Neuländer, „mâna dreaptă” din România a lui Stalin și şef pe toate problemele din armata română, sarcina să reprezinte armata română şi să ţină un discurs în care să arate binefacerile alianţei cu URSS, nevoia de a consolida şi îmbunătăţi economia românească distrusă de război: „Mi-a dat indicații concrete despre ce probleme să prezint și ce să cer cetățenilor pentru a sprijini activitatea acestei instituții. Am primit misiunea să fac propagandă comunistă. Mai era cineva, Napoleon Iliescu, un mare trădător de neam şi ţară, ridicat de sovietici, de la simplu plutonier la gradul de general. La data respectivă aveam deja trupele de ostași puse la ușile teatrului, de unde, la semnalul meu, strigau lozincile și urările potrivite spuselor înainte de ședință. (...) Eu, care mi-am dorit o viaţă întregă să predic adevărul, acum trebuia să mint. Aşadar, din dragoste pentru Dumnezeu şi ură pentru comunism, am renunţat la opulenţă, întorcându-mă în mod deliberat la sărăcie. M-am gândit că nu pot să-mi trădez toate idealurile, pentru că ar fi trebuit să propag ateismul, să propag înfrățirea cu rușii și dușmănie împotriva oamenilor mai avuți. După profunde și mari transformări în viața mea spirituală destinată slujirii unei puteri cu totul străină de idealurile creștine românești, m-am hotărât și mi-am făcut cererea de demisie din armată, ca fiind suferind de auz de pe front, urechea dreaptă cu timpanul distrus și de incapacitatea de a îndeplini corect unele sarcini de partid. Am depus cererea de demisie din armată. Walter Roman a încercat recrutarea mea ca agent-ofiţer politic, de fapt agent NKVD, strămoşul KGB-ului, dar eu m-am eschivat din nou. Cererea mea a fost aprobată, dar am aflat că mi s-a făcut o fișă și am intrat în urmărire. Fiecare mişcare a mea urma să fie monitorizată, ca să pot fi închis. Exact aşa s-a şi întâmplat ulterior”.

După ce a ajuns acasă a fost luat de lângă familie și dus la şeful Securităţii de la Satu Mare, Ludovic Weiss. Acesta s-a repezit la el şi, pe motiv că purta curea cu emblema regală, a început să îl lovească în stomac cu pumnii, iar după ce a leşinat, l-a călcat în picioare cu bocancii. Era aproape în comă, nu mai simțea nimic. După ce s-a trezit, sub efectul unor găleţi cu apă rece, a fost îndemnat de Ludovic Weiss şi de un subofiţer ungur, să recunoască faptul că face agitaţie reacționară contra guvernului democrat al lui Petru Groza. Refuzul a fost urmat de o nouă bătaie până la leşin. În urma acestor torturi, din cauza loviturilor puternice la cap, și-a pierdut auzul la urechea stângă. Când s-a trezit, nu se putea mişca din cauza loviturilor. A fost ţinut, timp de zece zile, cu o felie de pâine şi un pahar de apă pe zi. În cele din urmă, a fost chemat în biroul comandantului, care şi-a exprimat regretul că l-a tratat aşa de dur și i-a promis că îl va lăsa liber. 

S-a înscris la Academia de Teologie „Sfânta Treime” din Blaj și, după ce a absolvit Facultatea de filosofie marxistă, a fost numit profesor la Liceul „Nicolae Titulescu” din Aiud, dar evitând să predea filosofia marxism-leninismului ateu și să-și renege convingerile sale creștine, nu s-a prezentat acolo la catedră, ci a venit și s-a înscris la cursul de perfecționare de limba rusă, căutându-și un post de profesor în Cluj. Cu actul de absolvire s-a prezentat la liceul industrial „Iris” din aceeași localitate, însă directorul i-a spus să plece liniștit, căci ei au profesori membri de partid fără post, nu condamnați politici ca el, și nu are loc nici pentru ei. S-a retras cu resemnare și înțelegere, apoi adresându-se Inspectoratului Școlar al raionului Cluj, a fost numit profesor de limba română și limba rusă la Școala generală din satul Cara, comuna Cojocna.

Cu multă greutate și cu sprijinul unui fost coleg de școală din București a fost transferat în 1955 la Școala generală din comuna Florești, unde locuiește și acum. Astfel, s-au deschis noi perspective de a activa în domeniul culturii, locuind foarte aproape de instituțiile culturale din oraș, folosind toate posibilitățile de a cerceta și a-și îmbogăți cultura pentru a sui noi trepte în ierarhia intelectualității române, profund atașată promovării intereselor vitale românești.