UN SALT, O CARIERĂ

UN SALT, O CARIERĂ

Căpitan Narcis RĂDUCU
Publicat pe 11.05.2020

De cele mai multe ori, ne uităm la militarii din Armata Română fără să ne gândim care a fost punctul culminat ce i-a îndrumat să urmeze o carieră a armelor. Cred că fiecare soldat, subofițer sau ofițer are în spate o poveste, și aceasta rămâne de multe ori pentru sine. Noi, cei care mai cutreierăm în numele redacțiilor publicațiilor militare, avem datoria nescrisă să punem în pagină cât mai multe dintre acestea. Rămâne la latitudinea fiecăruia să își găsească subiectele, să-și documenteze articolele și să scoată la lumină personaje noi, care merită să fie cunoscute, chiar și în spațiul nostru de nișă, în care pendulăm de la o zi la alta, totdeauna către același orizont.

 

Pe plutonierul-adjutant Matei Marius Cristea l-am întâlnit la Batalionul 313 Cercetare în Adâncime cu ocazia unei documentări ale cărei roade au fost cu totul altele, dar așa cum se întâmplă cu cei care îndrăznesc să caute dincolo de barierele suficienței, am simțit gustul dulce al unei istorisiri aparte, pe care am ținut cu tot dinadinsul să o fac cunoscută.

 

Are 360 de salturi la activ, din care peste 200 cu parașuta tip aripă, activează în cadrul compartimentului S1 Personal și Mobilizare de opt ani de zile ca  subofițer de stat major și a reușit să-și facă din pasiune o carieră. De-a lungul acesteia, a urmat, treptat, etapele care i-au ieșit în cale, dar după cum sincer afirmă: „Nu eu am dorit să mă ˂˂parchez la un loc mai călduț˃˃, însă cred că în viața oricărei unități, pentru bunul mers al lucrurilor, trebuie încadrate toate structurile, iar într-un comandament este foarte bine dacă te poți baza pe subofițerii cu experiență, care să ocupe anumite funcții”.

 

A pornit în aventura militară în anul 2002, iar doi ani mai târziu, odată cu aderarea României în mod oficial la Alianța Nord-Atlantică (NATO) prin depunerea instrumentelor de ratificare la Departamentul de Stat al SUA, stat depozitar al Tratatului Alianţei Nord-Atlantice, a ajuns subofițer. Chiar dacă în primă fază nu l-a îndemnat nimic să aleagă acestă carieră, după ce a satisfăcut stagiul militar obligatoriu la o unitate de parașutiști din Caracal, îndemnat de aburii tinereții și cu adrenalina în buzunar, a simțit că își găsise adevărata vocație. Astfel, după șase luni, s-a mutat la compania cercetare de la Clinceni, de unde s-a și liberat. Toate astea se întâmplau între anii 1999 – 2000. Ca de fiecare dată în astfel de cazuri, când pasiunea se împletește cu munca, s-a trezit acaparat de un nou hobby care l-a prins în păienjenișul lui, constatând apoi că nu mai vrea să plece. A cântărit riscurile, dar ele nu i s-au părut atât de periculoase în comparație cu satisfacțiile care i se ofereau.

 

Vorbește cu entuziasm despre parașutele militare pe care le-a purtat în spate și senzațiile trăite: „Noi avem două categorii: rotundă, de masă, utilizată de trupele de desant, pentru că se pot folosi multe în același timp și de la o înălțime mică; și cea de tip aripă, care este întrebuințată pentru precizie în marcarea raionului. Aceasta din urmă se pilotează mai greu și, de asemenea, are o înălțime a saltului mai mare; vorbim aici de aproape un minut de cădere liberă și 3.000 de metri coborâți. În timpul acesta, practic, zbori și poți să faci tot ce vrei cu corpul tău, este o senzație pe care o cauți cu abnegație la salt. Am sărit peste tot în țară, la Câmpia Turzii, Bacău, Buzău, fiecare aerodrom militar îmi este cunoscut”.

 

Trecerea de la luptător în statul major al Batalionului 313 Cercetare în Adâncime i s-a părut dificilă ca și mod de lucru, dar pe undeva normal, mai ales atunci când schimbi domeniul de activitate și programul zilnic cu care erai obișnuit. Obligațiile i-au crescut și ele odată cu trecerea la munca din comandament, sarcinile căpătând o altă conotație. Concomitent a început să intre în contact cu o nouă concepție, cu alte documente. „Când am ajuns la S1, mărturisesc că nu aveam prea mari cunoștințe despre ceea ce o să fac aici, plecam de undeva de pe lângă zero, să zic așa, dar ușor-ușor, lucrurile se învață, totul ține de mental. Simultan, și colectivul a reprezentat un factor integrator și cred că în orice compartiment, el ajută la înglobare, sare cu o mână de ajutor la început, îți ridică moralul în clipele mai delicate și, nu în ultimul rând, creează modul relaxant de a-ți desfășura activitatea. Consider că într-o instituție trebuie să existe și oamenii care cară pianul pentru artiștii care cântă la clape”.

 

Și acum tot parașutismul îl motivează să rămână în armată, posibilitatea de a merge la zbor fiind o oportunitate de care vrea să se agațe cât mai mult timp. Practic, acum este atât de bine ancorat în hobby-ul acesta, încât nu vrea să se gândească la pensionare. Ca fiecare dintre noi, a avut și alte posibilități de a încadra funcții la structuri mai centrale, unde lucrurile ar fi evoluat poate mai bine din punct de vedere al carierei, dar atât timp cât îi îngrădesc accesul la zbor, nu reprezintă propuneri viabile. Balanța va înclina întotdeauna, clar, spre bucuria de a merge acolo unde îi este și sufletul. De asemenea, atât timp cât condiția fizică îl ajută, își va face datoria față de țară cu aceeași dedicare pe care a avut-o încă din primele zile în care a îmbrăcat uniforma militară.

 

În momentul de față, plutonierul-adjutant Cristea este parașutist civil și sportiv la Aeroclubul Teritorial „Aurel Vlaicu” din Clinceni. „Între parașutismul militar și cel sportiv sunt de părere că, în principiu, nu sunt multe diferențe, poate doar mărimea parașutelor și a aeronavelor din care se execută salturile; la civili, avioanele au dimensiuni mai reduse și nu urcă la aceleași înălțimi ca cele din dotarea armatei. Regulile, restricțiile și ierarhia sunt aceleași, căci, până la urmă, vorbim de același sport”.

 

Este, de asemenea, instructor, și se bucură foarte mult atunci când tinerii îi bat la ușă pentru a începe să practice parașutismul cu gândul că, la un moment dat, vor putea să sară în tandem, lucru care în armată momentan nu este posibil, fiindcă pentru calificarea aceasta este nevoie de cel puțin 700 de salturi.

 

De-a lungul anului, au parte și de multe șocuri, aterizările nu sunt mereu ușoare, uneori pot apărea fracturi, entorse sau luxații. Cu toții s-au lovit de ele la un moment dat, dar timpul le rezolvă pe toate și nu se mai sperie de micile incidente care apar inevitabil. Totuși, cu trecerea anilor, acestea încep să se resimtă mai ales dimineața. „Eu sunt o persoană foarte activă; spre exemplu, merg la fotbal săptămânal, alerg, și, în general, cam orice efort fizic este binevenit pentru că alungă sedentarismul, care a ajuns o boală a vieții cotidiene. Pregătirea fizică ar trebui să fie grija fiecăruia dintre noi, fără să trebuiască să ne împingă cineva de la spate”.

 

De când a îmbrățișat această pasiune și până în prezent a avut parte și de momente mai dificile, în care prieteni sau cunoscuți s-au jertfit pe altarul existenței. Plutonierul-adjutant Matei Marius Cristea are o filosofie simplă, după care și-a judecat viața: „În sportul ăsta, mor doar așii și proștii: ori cei mai pregătiți, ori cei neavizați”.