TRIPLA SEMNIFICAŢIE A ZILEI DE 9 MAI

Colonel (rtr) Constantin CHIPER
Publicat pe 09.05.2017

Bătălia de la Plevna

În evoluţia milenară a poporului român, evenimentele de la 9 Mai 1877 şi 9 Mai 1945, precum şi Ziua Europei se înscriu ca momente glorioase ale luptei românilor pentru libertate, unitate şi independenţă.

Sărbătorirea zilei de 9 Mai este pentru poporul român un prilej de îndreptare a gândurilor pline de recunoştinţă către generaţiile de luptători şi eroi pentru dreptate socială, libertate, unitate şi independenţă.

 

9 Mai 1877 - moment de cotitură în istoria poporului român

Anul acesta se împlinesc 140 de ani de la proclamarea independenţei de stat a României. Apărarea independenţei şi a libertăţii țării a reprezentat dintotdeauna o valoare supremă pentru poporul român. Începând din epoca veche şi continuând cu epocile medie, modernă şi contemporană, înaintaşii noştri au purtat grele bătălii împotriva năvălitorilor străini, a regatelor şi imperiilor vremii. Inaugurând epoca modernă, secolul revoluţiilor (1784-1878) a descătuşat energiile poporului român, asigurând depăşirea tuturor obstacolelor ridicate de cercurile ultraconservatoare externe. Înaintând pe calea deschisă de răscoalele şi revoluţiile din anii 1784, 1821 şi 1848-1849, naţiunea română a realizat, prin actul energic din ianuarie 1859, Unirea Moldovei cu Ţara Românească (Muntenia şi Oltenia) şi a pus bazele statului modern, România, sub domnia lui Alexandru (după unele izvoare istorice, Alecsandru sau Alessadru) Ioan Cuza.

Urmărind cu atenţie ridicarea la luptă împotriva Imperiului Otoman a popoarelor balcanice (Serbia, Muntenegru, Bosnia, Herţegovina şi Bulgaria), precum şi dorinţele revanşarde ale Rusiei ţariste, reprezentanţi ai guvernului României au avut o întrevedere cu  reprezentanţi ai guvernului Rusiei ţariste, la data de 29 septembrie / 11 octombrie 1876, la Livadia, în Crimeea. Partea română a acceptat, în principiu, pe baza unei convenţii care s-a semnat la data de 4/16 aprilie 1877, trecerea armatei ruse prin teritoriul României, spre Balcani, în cazul unui război ruso-otoman. Guvernul Rusiei se angaja să apere integritatea teritorială a ţării noastre şi să respecte drepturile şi rânduielile politice ale Statului Român.

Guvernul României a declarat mobilizarea generală, la data de 6/18 aprilie 1877, aducând sub arme 120.000 de oameni, dintre care 58.700 făceau parte din armata de operaţii. Conform înţelegerii, trupele române au ocupat poziţii de apărare pe Dunăre. La data de 10/22 aprilie 1877 relaţiile diplomatice dintre România şi Imperiul Otoman s-au întrerupt. În ziua de 11/23 aprilie 1877 armata ţaristă a trecut frontiera României şi, la data de 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Imperiului Otoman. Armata turcă a  ripostat, la 21 aprilie / 3 mai, bombardând cu artileria oraşul Brăila, şi apoi, la 26 aprilie / 8 mai, localităţile Calafat, Bechet, Olteniţa şi Călăraşi. Concomitent, artileria română a răspuns agresiunii otomane, bombardând fortăreaţa Vidin.

În zilele de 28/29 aprilie /10/11 mai, Parlamentul României a adoptat o moţiune prin care s-a declarat starea de război cu Imperiul Otoman. După numeroase iniţiative economice, diplomatice şi de apărare, menite a consolida statul modern, Sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor a proclamat, la data de 9/21 mai 1877, printr-un act legitim de voinţă şi autodeterminare naţională, independenţa de stat a României. Ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, interpelat de deputatul Nicolae Merfe, a declarat în faţa adunării: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine-stătătoare…, suntem o naţiune liberă şi independentă”. O interpelare asemănătoare a venit şi de la Senat, în ziua de 10/22 mai, din partea senatorului Alexandru Orăscu, la care Mihail Kogălniceanu a dat un răspuns asemănător celui de la Camera Deputaţilor: „Declarăm dar, că de aici încolo ne aşteptăm la o viaţă independentă, la o viaţă de sine- stătătoare…”.   

Proclamarea independenţei a fost salutată cu entuziasm de toţi locuitorii ţării, dar şi de românii din provinciile istorice aflate încă sub dominaţie străină. Adeziunea largă, de masă, la actul din 9/21 mai 1877, care însemna realizarea unuia dintre idealurile urmărite prin secole de înaintaşi, a stat la temelia sprijinului neprecupeţit acordat de întreaga noastră naţiune oştirii române, angajate în războiul menit să consacre independenţa deplină a ţării. Din prima şi până în ultima zi a confruntărilor, populaţia a contribuit masiv, cu bani, alimente, obiecte de îmbrăcăminte, medicamente, furaje şi alte bunuri, la înzestrarea, echiparea şi întreţinerea unităţilor operaţionale. Numeroşi locuitori s-au oferit să participe, ca voluntari, la marile bătălii desfăşurate în sudul Dunării. Toate aceste aspecte au conferit războiului din 1877-1878 un caracter popular şi naţional, asigurând oştirii, pe lângă sprijinul material, un însufleţitor suport moral.

După insuccesele armatei ruse, în cele două bătălii de la Plevna, din datele de 8/20 şi 18/30 iulie 1877, Marele Duce Nicolae, comandantul suprem al armatelor ruseşti, a adresat o telegramă principelui Carol I, care se afla la Cartierul General al Armatei Române, stabilit în localitatea Poiana Mare, judeţul Dolj, cerându-i cu insistenţă să treacă armata română peste Dunăre, în Bulgaria. La data de 19/31 iulie 1877, primele unităţi ale armatei române au trecut Dunărea şi au luat în primire podul de vase de la Zimnicea-Şiştov.

În ziua de 10/22 august 1877, unităţi ale armatei române din Divizia a 4-a română au primit „botezul focului” în faţa Plevnei. La data de 27 august / 8 septembrie 1877 s-a desfăşurat primul atac românesc al Regimentului 13 Dorobanţi Iaşi/Vaslui, în direcţia redutei Griviţa din sistemul de apărare al Plevnei, cucerindu-se o poziţie întărită în faţa redutei.

În ziua de 30 august/11 septembrie 1877 s-a desfăşurat a treia bătălie de la Plevna, una dintre cele mai mari din timpul războiului, în care au participat şi prahovenii din Regimentul 7 Dorobanţi, Brigada 4 Călăraşi, Regimentul 4 Călăraşi şi Batalionul 2 Vânători (Infanterie de elită). După o eroică încleştare, trupele române au ocupat puternica redută Griviţa 1. În timpul confruntărilor au pierit aproape 800 de luptători, în frunte cu maiorul Gheorghe Şonţu, din Regimentul 10 Dorobanţi Putna/Vrancea, şi căpitanul Valter Mărăcineanu, din Bucureşti. Nereuşindu-se ocuparea cetăţii Plevna, s-a hotărât prelungirea asediului ei. Două detaşamente din armata română şi armata rusă au luptat pentru ocuparea cetăţii Rahova, în zilele de 7/19-9/21 noiembrie 1877, întrerupându-se legăturile cu cetăţile Plevna şi Vidin. Detaşamentul format din ostaşi ruşi şi români era comandat de generalul rus Meyndorf, iar detaşamentul format din ostaşi români a fost comandat de colonelul Slăniceanu. Dintre ofiţerii căzuţi în lupte trebuie evidenţiaţi maiorii Constantin Ene, din Bacău, şi Dimitrie Giurăscu, din Piteşti. În ziua de 28 noiembrie / 10 decembrie 1877 trupele române au cucerit puternicele redute de la Opanez, obligându-l pe generalul Osman-paşa să capituleze, împreună cu cei 45.000 de ostaşi pe care i-a condus în luptele de la Plevna.

De la data de 1/13 decembrie 1877 trupele române s-au îndreptat spre cetatea medievală Vidin, cucerind, rând pe rând, avanposturile sale Smârdan, Tatargic, Inova, Novoselce, Belogradcic şi, în final, Vidinul. În ziua de 23 ianuarie / 4 februarie 1878 s-a semnat armistiţiul în Războiul ruso-româno-turc. Generalul Izet-paşa s-a predat trupelor române, împreună cu cei 10.000 de ostaşi turci, care s-au aflat în cetatea Vidin.

Tratatul de pace ruso-turc, din 19 februarie / 3 martie 1878, de la San Stefano, stipula recunoaşterea independenţei României, alături de acelea ale Serbiei şi Muntenegrului, precum şi autonomia Bulgariei. Dobrogea era cedată Rusiei, care-şi rezerva dreptul s-o schimbe „cu partea Basarabiei cedată României prin Tratatul de pace de la Paris, din 1856, după războiul rus şi Coaliţia europeană din anii 1853-1856”.

În perioada 1/12 iunie – 1/12 iulie 1878 s-a desfăşurat Congresul internaţional de la Berlin. Aici s-a recunoscut independenţa de stat a României şi drepturile ei asupra Dobrogei, iar judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail, din sudul Basarabiei, retrocedate Moldovei prin Tratatul de la Paris din 1856, au fost încorporate din nou în cadrul Imperiului ţarist.

Armata Română a pierdut pe teritoriul Bulgariei 10.000 de oameni, care au semnat cu viaţa şi sângele lor actul independenţei de stat a României. În ziua de 8/20 octombrie 1878, armata română şi-a făcut intrarea triumfală în Bucureşti, pe Podul Mogoşoaiei, care, de la acel moment, poartă numele de Calea Victoriei.

Moment de cotitură în istoria poporului român, proclamarea independenţei, consacrată pe câmpurile de bătălie şi apoi recunoscută pe plan internaţional, a deschis perspective favorabile dezvoltării în ritm susţinut a societăţii româneşti. Cucerirea independenţei a pregătit condiţiile pentru întregirea ţării, prin actul istoric al Marii Uniri din anul 1918.

9 Mai 1945 - încheierea celui de al Doilea Război Mondial în Europa

Către sfârşitul primei decade a lunii mai 1945, sutelor de mii de combatanţi din armatele  participante la bătălia pentru înfrângerea Germaniei, aflate în primele linii în Podişul Boemiei, pe Elba, în zonele Linz sau Graz, din zonele muntoase ale Austriei, le-a fost dat, în sfârşit, să trăiască momente înălţătoare prin liniştea bruscă, ieşită parcă din obişnuinţa omenească, apărută în urma încetării luptelor. În noaptea de 8 spre 9 mai, la ora 2:00, în cartierul berlinez Karlshorst, conducătorii celui de-al treilea Reich au semnat actul capitulării necondiţionate în faţa reprezentanţilor principalelor puteri aliate. În mod oficial, cel de-al Doilea Război Mondial în Europa luase sfârşit prin strălucita victorie a Naţiunilor Unite asupra Germaniei naziste. Pe cea mai mare parte a frontului au amuţit tunurile şi mitralierele, încetând exploziile infernale. Doar în sectoarele în care acţionau trupele sovietice şi române, în Podişul Boemiei, luptele au mai durat câteva zile, până la 12 mai, datorită refuzului grupării germane care activa în această zonă de a depune armele.

Marea victorie asupra fascismului a găsit armata română în prima linie, alături de celelalte forţe ale Coaliţiei antihitleriste. Prin mobilizarea întregului său potenţial material şi uman, prin jertfele date pe câmpurile de luptă, poporul român şi-a înscris numele la loc de cinste în cronica războiului, el aducându-şi o contribuţie de preţ la salvarea civilizaţiei umane, grav ameninţate de puterea nazistă. Prin mutarea, aproape instantanee, cu câteva sute de km a frontului până către graniţele Bulgariei, Iugoslaviei şi Ungariei, Înaltul Comandament al Wehrmachtului s-a văzut nevoit să abandoneze spaţiul balcanic, Germania fiind ameninţată direct şi dinspre sud-est. Ostaşii români s-au bătut apoi cu îndârjire, în cooperare cu trupele sovietice din compunerea Fronturilor 2 şi 3 ucraineene, pentru desăvârşirea eliberării teritoriului naţional de sub ocupaţia horthysto-hitleristă şi, mai departe, pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, până la victoria finală. Suma totală a efectivelor române participante în luptele pentru înfrângerea fascismului a depăşit 540.000 de oameni, iar tributul de sânge plătit de cele două armate române, Armata 1-a şi Armata 4-a, care s-au găsit aproape tot timpul în ofensivă, mărind de regulă pierderile, s-a ridicat la aproape 170.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi. Ostaşii români s-au bătut cu trupele hitleriste şi horthyste timp de 265 de zile, din august 1944 şi până în mai 1945, au luat pieptiş 20 de masive muntoase importante, au forţat 12 mari cursuri de ape, au eliberat 8.717 localităţi şi alte zone populate din România, Ungaria, Cehoslovacia şi Austria, dintre care 53 de oraşe. Trupele române combatante au capturat aproximativ 120.000 de prizonieri şi au ucis în timpul luptelor circa 20.000 de militari. De asemenea, românii au distrus sau capturat însemnate cantităţi de muniţii, armament şi tehnică de luptă. În total, Armata română a scos din luptă echivalentul din acea vreme a 14 divizii germane şi ungare. Faptele de arme, de cutezanţă, eroism şi pricepere ostăşească săvârşite de militarii români pe frontul antihitlerist au fost evidenţiate în numeroasele ordine de zi pe care le-au dat ministrul de război, precum şi comandanţii de armate, de corpuri de armată şi de divizii în timpul acestui război.

Demn de subliniat este faptul că participarea României la înfrângerea inamicului s-a sprijinit exclusiv pe resursele economice şi financiare ale ţării, fapt aproape singular în rândurile statelor mijlocii şi mici, componente ale Coaliţiei antihitleriste. Întreaga armată română care a acţionat pe frontul antifascist a fost înzestrată şi aprovizionată prin eforturile poporului român, cheltuielile economico-financiare ale statului în perioada războiului antihitlerist trecând cu mult peste un miliard de dolari, echivalent în valută raportat la anul 1938.

Acţiunea militară a României desfăşurată în cadrul Coaliţiei antihitleriste a adus şi importante beneficii strategice şi operativ- tactice, grăbind victoria asupra armatei naziste. Comparativ cu aportul altor state membre ale Naţiunilor Unite participante la război, contribuţia României la obţinerea marii biruinţe de la 9 Nai 1945 se situează la loc de frunte, definit ca atare de unele personalităţi politice şi militare din ţările aliate.

Cu toate acestea, statutul internaţional al României la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a fost fixat în mod nedrept, prin Convenţia de armistiţiu semnată la Moscova, la 12 septembrie 1944, şi prin „înţelegerile” convenite în capitala sovietică, în octombrie 1944, între Stalin şi Churchill, privind delimitarea sferelor de influenţă în Europa centrală, de est şi de sud.

La Paris, în pofida aportului ei considerabil – militar, economic şi uman – la marea victorie aliată din mai 1945, România a fost tratată ca un stat învins, clauzele teritoriale, politice, economice şi militare fiind oneroase. Tratatul de pace cu România, semnat la 10 februarie 1947, nu a recunoscut cobeligeranţa ţării noastre din anii 1944-1945, fapt ce a constituit o mare nedreptate săvârşită faţă de poporul român şi armata sa.

Omagierea ostaşilor care şi-au dat viaţa pentru înfrângerea fascismului trezeşte cele mai alese sentimente în rândurile oştirii şi  populaţiei civile, care iartă dar nu uită jertfele bunicilor şi părinţilor noştri pentru apărarea pământului strămoşesc.  

9 Mai - Ziua Europei

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, mai multe personalităţi marcante ale vieţii politice europene au fost preocupate de crearea unor instituţii pentru apărarea păcii şi prevenirea izbucnirii unor noi conflicte armate.

9 Mai 1950 este considerată ziua de naştere a Uniunii Europene. Din iniţiativa lui Jean Monet, consilier pe probleme economice şi om politic francez, şi a lui Robert Schuman, eminent jurist şi ministru al afacerilor externe al Franţei, în perioada 1948-1952 a fost prezentată Declaraţia Schuman, planul care propunea cancelarului Germaniei din perioada 1949-1963, Konrad Adenauer, exercitarea unui control comun asupra producţiei de cărbune şi oţel, materiile prime cele mai importante pentru industria armamentului. Ideea de bază era aceea că o ţară care nu deţine controlul asupra producţiei de cărbune şi oţel nu va avea mijloacele necesare pentru a lupta într-un război. Konrad Adenauer şi-a exprimat rapid adeziunea întrucât statul german dorea să devină un partener al Franţei în realizarea unui proiect generos, menit să înlăture vechile animozităţi şi să deschidă calea reconcilierii şi a colaborării. Robert Schuman, francez după tată, luxemburghez după mamă şi cetăţean german prin naştere, a devenit cetăţean al Franţei în anul 1919, odată cu revenirea Alsaciei şi Lorenei la statul francez.

În după-amiaza zilei de 9 Mai, la ora 16:00, în Salonul Orologiului din Quai d’Orsay, Robert Schuman a prezentat îndrăzneaţa declaraţie care-şi propunea să modifice soarta Europei, prin reintegrarea Germaniei în marea familie europeană. El pornea de la constatarea că „pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporţionale cu pericolele care o ameninţă”. Ministrul de externe francez sublinia că „Europa nu va fi construită dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete, care să creeze, în primul rând, o solidaritate de facto”.

În urma unor intense contacte diplomatice, la data de 18 aprilie 1951, în conformitate cu prevederile Tratatului de la Paris, a luat fiinţă Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), formată din: Franţa, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda.

Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului, creată ca organizaţie supranaţională, a devenit fundaţia pentru înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE), în urma semnării Tratatului de la Roma, la data de 25 martie 1957.

În anul 1985, reprezentanţii celor 10 state membre, întruniţi în Consiliul European de la Milano, au hotărât ca ziua de 9 Mai să devină Ziua Europei, ca semn de preţuire a rolului Declaraţiei Schuman în realizarea construcţiei europene.

Comunitatea Economică Europeană a fost redenumită ulterior Comunitatea Europeană (CE), prin încheierea Tratatului de la Mastricht (Olanda), semnat la data de 7 februarie 1992, care a pus bazele formale ale Uniunii Europene (UE).

Ultima amendare a bazelor constituţionale ale Uniunii Europene a fost făcută prin Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009.

Uniunea Europeană funcţionează printr-un sistem de instituţii supranaţionale, independente şi interguvernamentale, care iau decizii prin negocierea între cele 28 de state membre: Franţa, Germania, Italia, Olanda, Belgia, Luxemburg (1952), Irlanda, Marea Britanie, Danemarca (1973), Grecia (1981), Spania, Portugalia (1986), Finlanda, Suedia, Austria (1995), Polonia, Slovenia, Ungaria, Cipru, Malta, Cehia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania (2004), România, Bulgaria (2007) şi Croaţia (2013).

În prezent se desfăşoară negocieri cu Muntenegru, Serbia şi Turcia (deși, având în vedere deteriorarea dramatică a statului de drept în urma tentativei de lovitură de stat din iulie 2016, la 24 noiembrie Parlamentul a adoptat o rezoluție în care solicita întreruperea temporară a negocierilor de aderare cu acest stat). Albania și fosta Republică iugoslavă a Macedoniei sunt, de asemenea, țări candidate, în timp ce Bosnia și Herțegovina, dar și Kosovo sunt țări potențial candidate. Există însă regretul că Marea Britanie a hotărât, în urma unui referendum, să se retragă din Uniunea Europeană.

România a aderat la principiile Uniunii Europene în anul 1995, iar la data de 25 aprilie 2005 statele membre i-au confirmat adeziunea, fiind primită, împreună cu Bulgaria, la data de 1 ianuarie 2007, în Uniunea Europeană.

Ziua de 9 Mai reprezintă un simbol al Uniunii Europene (aleasă ca Zi a Europei de Consiliul European de la Milano, în anul 1985), alături de moneda unică europeană (euro), drapelul albastru cu 12 steluţe aurii (emblemă adoptată în anul 1955 de către Comitetul Miniștrilor, în urma propunerii Adunării Parlamentare), deviza „unitate în diversitate” şi Imnul european (aranjament muzical fără text al preludiului la „Oda bucuriei” din Simfonia a 9-a de Beethoven, realizat de Herbert von Karajan, adoptat ca imn european, în ianuarie 1972, de Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei).

Împarte cu prietenii tăi:

Ultimele articole

Citeşte şi:

Publicat pe 21.04.2017
Pe 23 aprilie, odată cu prăznuirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, se sărbătoreşte Ziua Forţelor Terestre Române. Istoria Forţelor Terestre...

Comentarii