Ultima patrulă

Căpitan Narcis RĂDUCU
Publicat pe 25.06.2019

Ultima patrula

Cum poţi vedea prin ochii celui care îţi povesteşte? Ce trebuie să faci pentru a putea reuşi să transpui, pe o coală de hârtie, trăirile, sentimentele, frica şi emoţiile unei persoane pentru care limita dintre viaţă şi moarte începe în fiecare dimineaţă? Poate fi greu sau poate fi foarte uşor?

Închizi ochii şi te laşi purtat pe aripile cuvintelor. Faci abstracţie de tot ceea ce te înconjoară pentru a putea simţi mirosul acru al deşertului afgan, pentru a te lăsa purtat nu de melodiile lui Bach sau Mozart, ci de simfonia cartuşelor, care îşi strigă durerea, străpungând aerul gros din piept, aproape irespirabil. Aşa îţi laşi nările invadate de praful care se ridică la fiecare pas pe care îl faci. Şi nisipul se apleacă peste bocanci, îmbrăţişându-i. La sfârşitul zilei, când scuturi colbul galben, te poţi gândi că ziua care vine nu este decât o continuare a prezentului. O patrulă se încheie doar cu certitudinea că nu a fost ultima.

Când cobori pe pământul din Afganistan și ieși pentru prima dată în patrulare simți frica. Acolo domnește o stare permanentă de ură, de răzbunare. Cine spune altceva, ori este nebun, ori nu vrea să recunoască. Sau nu a fost acolo. În afara bazei este o liniște care te face să auzi orice, să vezi orice. Te sperie și gândul că inamicul ar putea fi oriunde. Primii 100 de metri ți se par kilometri și, de obicei, sunt cel mai greu de parcurs. Încrederea în echipă este piatra de temelie a primelor patrulări. Ușor-ușor, lucrurile se așează în circuitul planificat încă de acasă. Timpul ieșirilor nu mai tinde la infinit. O glumă, o poveste care amintește de cei dragi, dezmorțește atmosfera. Colegii îți devin a doua familie. Cu ei petreci majoritatea orelor din zi. Ei îți sunt aproape când te ajunge greul din urmă, sau când te bucuri.

Zvonurile circulă cu o rapiditate care nu poate fi oprită. Acestea cresc neliniștea și își pun accentul pe moralul militarilor. La fiecare plecare în patrulare sunt atenționați și avertizați să aibă grijă. Din martie se auzea că va începe ofensiva. Liderii din regiune ar fi pus preț și pe ei. Militarii români au, în general, o relație bună cu afganii. Îi tratează într-un mod cinstit și corect. Cu toate astea, informațiile pe care le strângeau nu erau liniștitoare. Se auzea de mașini-capcană. Poate sunt doar zvonuri, dar militarii sunt mai precauți. Majoritatea debordează de experiență. Sunt pregătiți pentru orice situație. Germania, Cincu, sute de ore de antrenament în poligon. Toate se strâng, însumând o instruire temeinică. Amenințări au mai fost. Nu sunt un element de noutate. Poate doar un miros în aer, un miros de pericol ce se învârte în jurul bazei. Parcă și populația civilă se teme. Ziua, siguranța este stabilă, dar când se instalează noaptea, fiori reci se strecoară în mintea localnicilor. Și lor le este frică de talibani. Și ei sunt amenințați. De aceeași parte a războiului, pe urmele aceleiași amenințări pășesc cu toții.

Dar martie se scurge precum nisipul într-o clepsidră. Ultimele firicele alunecă ca într-o cascadă a unui râu ce stă să sece. După mai bine de o lună, se instalează și distanța, și dorul de cei dragi. Mici neajunsuri ale meseriei. Cei rămași acasă trag mai greu de distanță. Somnul vine tot mai târziu. Nopțile sunt tot mai lungi. Ziua, activitatea curentă îi ține pe militari conectați la acțiune. Un calendar din care datele zboară spre casă. Ce însemnătate poate avea acest cuvânt! Cât de drag devine el. Și nimeni nu îl mai bagă în seamă. Încărcătura emoțională se strânge undeva dincolo de gânduri. Se va vărsa peste îmbrățișările parinților, copiilor, soților și soțiilor.

30 martie. O zi obișnuită se deschide înaintea militarilor români. Se pregătesc să plece într-o nouă misiune de patrulare. A câta oare? Zeci, sute să tot fi trecut de-a lungul anilor, căci foarte puțini sunt cei care se află la prima experiență. Adunare la Tactical Operations Center (TOC). Căpitanul Mihai I., comandantul companiei, le transmite, ca de obicei, ultimele noutăți, apărute peste noapte. Nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării. În joc sunt viețile oamenilor.

Un moment de reculegere religioasă și sufletească. Vocea căpitanului sparge liniștea: "Aveți grijă de voi, băieți. Să dea Dumnezeu să ne vedem cu bine la întoarcere". Și rostesc cu toții în cor:

"Tatăl nostru, Care ești în ceruri, Sfințească-se numele Tău, [...] În numele Tatălui, Al Fiului, Al Sfântului Duh, Amin".

Ora 07.00 Militarii se îmbarcă și pornesc spre zona repartizată pentru patrulare.

Ora 08:30 O mașină stă parcată suspect pe marginea drumului. Comandantul de patrulă, sublocotenent Alin M., a dat ordin să se verifice autovehiculul. Câțiva civili stau lângă mașină. Nu se poate determina exact activitatea pe care o desfășoară.

- Cobor eu, cu Claudiu V. și cu Eugen Valentin P., sună vocea sublocotenentului.

- Rămâneți în mașină, domnule plutonier-major, merg eu în locul dumneavoastră, spune caporalul Marius C. Dumneavoastră tocmai ce ați venit de afară. Eu sunt mai odihnit.

Căldura își face simțită prezența din ce în ce mai puternic, odată cu soarele care se ridică pe cer. Plutonierul-major Claudiu V. își deschide o sticlă de suc să își potolească setea. Dă să coboare.

- Lasă, comandante, că merg eu, spune, din nou, Marius C., în timp ce se dă jos.

Au coborât. Se vedea foarte clar că suspecții știu care sunt regulile atunci când o patrulă îi oprește. Vin cu mâinile întinse, pentru a arăta că nu au intenții rele. Unul s-a așezat pe partea de sud, iar celălalt pe partea de nord a autostrăzii. Se îndreaptă spre ei, sub supravegherea top cover-ului, care le-a transmis că totul este în regulă. Caporalul Marius C. ajunge pe partea de nord, undeva lângă civilul pe care îl are în vedere.

O bubuitură puternică zguduie pământul. Mașina se ridică de partea din spate. Totul se întâmplă în fracțiuni de secundă. Doar pentru cei implicați par a fi framme-uri, bucățele dintr-un puzzle pe care îl scapi și se răspândește pretutindeni. Țipetele sfâșie zgomotul produs de explozie. Solul este comprimat. Un crater de 5 metri în diametru și 70 centrimetri în adâncime apare în locul deflagrației.

Plutonierul-major Florin M., șoferul, s-a aflat în punctul cel mai îndepărtat de explozie. A fost protejat de mașină și, mai ales, de aparatura din aceasta și de echipamentul de protecție. După explozie, pentru câteva momente, a fost inconștient.  Se trezește în urletele colegului Claudiu V. Se mai aud și alte țipete. După, liniștea se așează precum o ploaie caldă de primăvară. Plutonierul-major Florin M. își revine. Desface centura. Deschide ușa. În partea din stânga spate observă un crater de câțiva metri. Câteva secunde trec spre conștientizarea situației.

- Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat? Nimeni nu îi răspunde.

Pe capota mașinii, caporalul Marius R. urlă din cauza durerii. Stă ghemuit. Este conștient și cooperant. Îl ajută să se pună pe picioare. Împreună cu Marius R. se îndreaptă spre spatele mașinii. Aceasta era cuprinsă de flăcări. Încearcă să-l tragă afară pe Claudiu V. Nu reușește. Focul este prea puternic. Mai încearcă o dată. De data asta, rămâne mai mult sub bătaia lui. Se expune. Suferă arsuri pe brațul drept. Nu cedează. Se folosește și de mâna stângă. Nu mai simte nimic. În cele din urmă, își scoate prietenul.

Caporalul Marius C. este aruncat în aer. Impactul cu solul este puternic. Încearcă să se ridice, dar continuă să cadă pe partea stângă. Prin minte îi trece gândul că și-a pierdut piciorul. Sângele i se târăște pe față. Îl simte în jurul buzelor. O ceață formată din praf acoperă locul. Nu poate să vadă dacă este întreg și încearcă să se pipăie. Totul pare la locul lui, dar încă nu se poate ridica din țărână. Norul începe să se risipească. Aude primele strigăte de ajutor și de durere din jurul autostrăzii. Este buimac și își dă seama că se îndreaptă spre partea opusă a mașinii. Își întoarce privirea și vede pe cineva întins. Încearcă să ajungă la acesta. În drum dă peste civilul care fusese lângă el. Este ciuruit din cap și până-n picioare, precum o sită. Nu mai are haine pe el. Lichidul roșu al vieții i se scurge din tot corpul. Trece mai departe și-l vede pe sublocotenentul Alin M., care pare că și-a revenit. Zbiară de durere. Își dă seama că și-a pierdut brațul stâng. La câțiva metri, pe partea de sud, îl zărește și pe caporalul Eugen Valentin P. Subconștientul îl face să reacționeze într-un mod uimitor. În față i se derulează, precum un film, imaginile de la  cursul Combat life saver (CLS), cu doctorul de la Cincu, care le explică cum să reacționeze într-o asemenea situație. Cum să trieze și să își dea seama, care este mai grav și cine necesită ajutor imediat. Ajunge lângă sublocotenent. Observă că acesta stă foarte bine din punct de vedere psihic. Îi pune garoul pe mână și îi înfășoară șlemafonul de la stație. Durerea este acolo. Spune că nu îl doare, dar amorțeala îi este prezentă în corp. Mâna i se mai ține în niște ațe din uniformă. A reușit, cât de cât, să-i acorde primul ajutor:

- Simți durere la picioare și la coloană?  

- Sunt în regulă, vezi de ceilalți.

Fuge la caporalul Eugen Valentin P. să vadă dacă este bine. Îl lovește ușor în picioare să vadă dacă le simte. Țipă de dure. Nu sunt rupte. Par a fi în regulă. De undeva, de sub uniformă, se vede sânge.

- Ești bine? Ești în regulă? Poți să stai aici? Sublocotenentul este rău.

Un răspuns evaziv. Din mașina lor nu se auzea nimic. Se întoarce către sublocotenentul Alin M.

Caporalul Marius R, top cover-ul, este aruncat pe capota mașinii. A trecut peste mitralieră, rupându-i patul în două. Se ridică cu greutate. Se pipăie să vadă dacă este întreg și încearcă să își dea seama care este situația colegilor săi. Ochiul drept este cuprins de beznă. Are capul spart și din cauza loviturii casca i s-a făcut bucăți. Gândul i se îndreaptă și lui spre cursurile de acordare a primului ajutor. Acum își vor dovedi utilitatea. Coboară de pe capotă, dar nu se poate ține prea bine pe picioare. Este amețit și pare că membrele nu vor să-l mai asculte. Secundele trec, dar acum își schimbă valoarea în minute, poate chiar în ore. Se îndreaptă spre partea din spate, în urma pașilor lui Florin M. Acolo se află plutonierul-major Claudiu V. Hainele îi ardeau mocnit pe el. Începe o luptă disperată împotriva morții. Îi rupe hainele, ca să nu mai ardă. Ochiul drept îi rămâne cufundat în negură. Auzul îi este de asemenea afectat și are craniul fisurat. În față, comandantul lui de grupă stă întins. 

Vocea caporalului Marius R., strigându-l pe plutonierul-major Florin M., răsună ca un tunet în spatele autovehiculului.

- Comandante, lasă-l, lasă-l, că e mort.

Florin M. caută o stație. Vrea să ia legătura cu baza. Nu reușește. Aparatura radio este nefuncțională. Îl vede pe Marius C. care îi acordă primul ajutor sublocotenentului.

- Te descurci? Răspunsul este pozitiv.

Își aduce aminte de caporalul Eugen Valentin P. Pe el nu-l vede. Fumul este încă gros. Îl găsește. Se asigură că este stabil. În coada ochiului i se așează celelalte două mașini. Aleargă spre ele.   

Procedura nu îi lasă să se apropie pe ceilalți colegi ai lor. Trebuie să cerceteze zona. Imaginați-vă că un prieten vă cere ajutorul într-o situație-limită și nu i-l puteți da. În inimile celor care privesc scena, se așează panica și groaza. Chiar dacă sunt la doar câțiva zeci de metri, privesc neputincioși. Trebuie să asigure zona. Se poate întâmpla un atac secundar.

Se aud elicopterele MEDEVAC. Ajutorul este pe drum. Echipele de salvare evacuează răniții. Sunt urcați pe rând. Răniții grav Alin M. și Eugen Valentin P. pleacă primii. În al doilea, sunt puși răniții ușor Marius C. și Marius R. Însă Florin M. refuză să se urce. Consideră că nu este atât de grav rănit. La urmă, este urcat Claudiu V. Este întreg, dar carbonizat. Trec zece minute de la decolare până la spital. Cei doi își privesc colegul înmărmuriți. Acesta a murit exact în poziția în care a stat în mașină. Imaginea lui rămâne întipărită în mintea camarazilor.

În fiecare seară, la ora 21.00, când nu se aflau în patrulă, Claudiu intra pe internet să vorbească cu fetița lui, care avea vreo 2 ani. – Sara, ce faci, tati? astea erau cuvintele cu care începea discuția pe skype. Aceste cuvinte i se repetă caporalului Marius C. încontinuu. Le aude iar, și iar, și par a fi rupte din altă realitate. Lucrul ăsta îl deconectează și îl întoarce în trecut. Doar cu câteva zile în urmă. 10 minute pentru un zbor plin de amintiri despre un prieten care sufletește a rămas acolo. Se gândește cum îi va explica Sarei, când va mai crește, de ce tatăl ei nu s-a mai întors din misiune. Se îngrozește de clipele acelea. Cum să-i spună?...

Își vede viața ca pe un film. Conștientizează că el trebuia să fie în locul lui. El trebuia să rămână în mașină. Nominalizați să coboare erau Claudiu V. și Eugen Valentin P. Dacă nu ar fi coborât, ar fi fost el mort. Întrebări reci, care macină. Dacă eram eu? Dacă nu coboram? Vina supraviețuitorului. Deși știi că nu ești vinovat, așa te simți. O vină care îl va însoți o perioadă lungă din viață.

Era încă dimineaţă, dar soarele Afganistanului îi biciuise deja fruntea şi ceafa locotenentului Sergiu T. Transpirase. Îi era dor de dimineţile răcoroase de acasă. În ţară ar fi fost 08.30 şi ar fi urmat să plece pe terenul de instrucţie cu plutonul. Numai că acolo, în baza aeriană din Kandahar (KAF), treaba lui era cu totul alta. Plecase la război încă o dată, după o pauză de trei ani. Faţă de misiunea anterioară, totul era diferit, şi asta îi plăcea la nebunie. Oameni noi, activităţi noi... Trecuseră, deja, 54 de zile şi nu-şi dădea seama cum.

Nu mai putea rezista afară, trebuia să ia o pauză. Imediat după ce a intrat în dormitor, l-a învăluit răcoarea de care-i fusese atâta dor. Simţea că îi ard tălpile şi intenţiona să-şi scoată bocancii. Nu putea face asta. Putea fi sunat în orice clipă de comandantul batalionului, pentru o nouă sarcină. Era ofiţerul lui de legătură şi avea toată încrederea în el. În plus, venise pe KAF pentru un meeting cu americanii şi îl vedeau ca pe cel mai bun ghid.

Şi-a scos o doză de Coca-Cola din frigider şi, din două guri, a sorbit-o. Deşi până atunci băuse cel puţin un litru de apă, asta chiar i-a potolit setea. S-a pus pe pat şi în acel moment a început să-i sune telefonul. Era locţiitorul comandantului.

- Alo! Am onoarea să vă salut, domnule locotenent-colonel! Ordonaţi!

- Sergiule, nu pot lua legătura cu comandantul. Du-te repede şi anunţă-l ca patrula a luat IED! (n.r. dispozitiv explozibil improvizat). Avem un mort şi cinci răniţi!

- Am înţeles!

Brusc, toate gândurile pe care le avea dispăruseră, toate activităţile planificate le uitase. Trecuse absolut totul pe locul doi şi prioritară era, acum, această veste tristă. A alergat într-un suflet către dormitorul comandantului. Nu era acolo. Trebuie să fie cu şeful echipei de legătură, în clădirea NSE (n.r.: Elementul Naţional de Sprijin), şi-a zis. A continuat grăbit către biroul comandantului şi pe drum îşi imagina ce reacţie o să aibă. N-ar fi vrut să fie comandant în acele clipe. Să-ţi pierzi subordonaţii într-un război nedrept, inegal, unde pregătirea militară şi tehnica de luptă nu au de-a face cu principiile grupărilor fundamentaliste, numite talibani. Acest moment urma să schimbe viaţa multor oameni, de la cea a celor implicaţi în atac, la a colegilor, rudelor, soţiilor, copiilor şi, poate, a viitorului lor, al tuturor.

A urcat la etajul clădirii şi de pe hol l-a zărit pe comandant în biroul şefului NSE. Vorbea la telefon cu locţiitorul său. Atmosfera era foarte încărcată. N-a mai intervenit. Nu avea rost. Nu-l văzuse niciodată aşa pe comandant. Era implicat întru totul şi, în acelaşi timp, era neputincios. Tocmai primise informaţia că două elicoptere MEDEVAC erau pe drum spre locul incidentului.

- Locotenente, pregăteşte maşina! Mergem la ROL 3!

- Am înţeles!

Avea un HMMWV. Cum putea să-l pregătească?! L-a pornit şi l-a parcat în faţă. Pe drum n-a scos o vorbă. Era prea mic. Se gândea că singurul mod în care poate să contribuie este să execute ordinele şi atât.

A ajuns la spital. De data aceasta, grupul de români se mărise. Erau şi alte servicii de faţă şi voinţa lor de a ajuta era vizibilă. Acest lucru i-a plăcut, îi dădea senzaţia că ei, românii, sunt uniţi.

Deşi cunoştea spitalul ROL 3 foarte bine pentru că îl mai frecventase şi înainte cu alţi pacienţi români, acum i se părea puţin ciudat. La intrarea în curte, un soldat american, înarmat şi echipat de luptă, monitoriza accesul persoanelor. Nu-i trecea prin minte că este pus acolo pentru ei, pentru români. Ca să le transmită altor militari NATO cu probleme medicale uşoare că personalul spitalului este dedicat răniţilor români, a căror viață depinde de rapiditatea şi profesionalismul medicilor.

Îşi aminteşte şi acum prima impresie pe care i-a lăsat-o instituţia ROL 3. Nu mai văzuse o asemenea dotare, curăţenie şi o bunătate a doctorilor şi asistenţilor medicali. Dulciurile erau la tot pasul, pe fiecare măsuţă, pe fiecare pervaz... Cel mai vizibil era faptul că nu se simţea ca-ntr-un spital; mirosul de pe hol, din cabinete şi feţele oamenilor ridicau starea de spirit.

A intrat. Erau mulţi români. Deja i se părea că majoritatea dintre ei nu au ce să caute acolo. Holurile erau goale. De la recepţie, un asistent i-a condus la sala traume, acolo unde erau primiţi pacienţii transportaţi cu elicopterul MEDEVAC. Un doctor le-a vorbit scurt despre modul în care sunt preluaţi pacienţii şi le-a spus că este nevoie de un translator pentru ca aceştia să înţeleagă mai repede durerile lor. S-a oferit el. Ştia mare parte din medici şi avea ocazia să fie de folos. Când a ajuns acolo, nu i-a venit să creadă. Peste 40 de cadre medicale se aflau în aşteptare. Era un salon uriaş, cu multă aparatură şi uşi larg deschise, care dădeau spre exterior. Medicii îşi pregăteau personalul. Zarvă. Erau mai multe echipe, probabil pentru fiecare pacient care urma să sosească. Se aud elicopterele. Zarva s-a oprit. Echipele se adună şi se poziţionează în faţa fiecărui spaţiu de operaţii. Încăperea parcă se mărise. Se aud venind. Unul câte unul, sunt aduşi în sală şi aşezaţi pe locurile de operaţie. Toţi patru au hainele prăfuite şi murdare de sânge. Se simte miros de sânge şi plastic. Inconfundabil. Toţi au feţele galbene. Comandantul de pluton este în starea cea mai gravă. Inconştient. Ceilalţi trei vorbesc cu doctorii şi fiecare are explicaţia proprie la ce se întâmplase. Simte adrenalina în aer. Parcă niciunul nu se gândea la starea lui, ci la comandantul de pluton şi la colegul lor pe care-l pierduseră deja. Era plutonierul-major, căruia Dumnezeu nu i-a mai acordat a doua şansă. A avut ghinionul să fie prins de tot suflul exploziei. Nici nu a mai fost adus în incinta spitalului.

Este de necrezut cum a reacţionat atâta personal medical pentru fiecare pacient. În momentul în care şefii echipelor de medici au dat undă verde, fiecare ştia ce are de făcut. Locotenentul Sergiu T. a perceput toată această acţiune ca pe un stol de păsări zburătoare în aer care, uimitor, nu se lovesc niciodată și fiecare are un traseu bine stabilit. Ceea ce a văzut în acele momente i-a confirmat faptul că sunt pe mâini bune, chiar dacă, iniţial, avea impresia că ei, românii, sunt subestimaţi de partenerii străini.

Toţi cei patru au trecut prin clipe grele. Foarte grele. Imaginile din mintea lor au mare încărcătură emoţională. Mai târziu, răniţilor li s-a alăturat şi mecanicul-conductor, care scăpase doar cu o fractură la umărul drept. Sublocotenentul, după mari intervenţii medicale, este conştient şi poate vorbi.   Primul gând îl duce la mama sa. Vrea să-i transmită că este bine şi că o să se întoarcă acasă sănătos. În al doilea rând, întrebă de plutonierul-major. Nimeni nu poate să-l mintă. Se aştepta la răspuns. Nu-l interesează deloc însuşi starea lui de sănătate şi se simte vinovat pentru oamenii pe care-i condusese în atâtea patrule.

După scurt timp, trei dintre ei au fost transportaţi în Germania pentru îngrijire medicală de specialitate. Ceilalţi doi au rămas în baza KAF pentru recuperare până la sfârşitul misiunii. Deşi ştiau cu toţii că nu va mai fi niciodată ca înainte, trebuiau să rămână optimişti.

                                                                                      ***

Ziua de 30 martie a început obișnuit, dar s-a sfârșit tragic. Încă un militar român a întregit rândul eroilor care s-au jertfit în numele patriei. Sublocotenentul post-mortem Claudiu V. a plecat în Ultima Patrulă.

Împarte cu prietenii tăi:

Ultimele articole

Ultima patrula
Ultima patrulă
Publicat pe: 25-06-2019
Afişări: 218

Ziua Eroilor
Publicat pe: 06-06-2019
Afişări: 158

24 Ianuarie 1859 - Unirea Principatelor Române
Publicat pe: 23-01-2019
Afişări: 421

25 Octombrie, Ziua Armatei României
Publicat pe: 24-10-2018
Afişări: 553

Jurnalul Atelierelor de creaţie literar-artistică, Breaza
Publicat pe: 13-03-2018
Afişări: 864

Artiştii militari s-au reunit la Breaza
Publicat pe: 09-03-2018
Afişări: 886

Alexandru Ioan Cuza, în conştiinţa românilor
Publicat pe: 23-01-2018
Afişări: 1,108

Citeşte şi:

Publicat pe 15.07.2019
Militarii români din cadrul Echipei de Instruire, Consiliere și Asistență (TAAC-South) au ajuns la jumătatea misiunii în Kandahar, Afganistan. Au...
Publicat pe 15.04.2019
Sâmbătă, 13 aprilie 2018, o zi normală de misiune pentru infanteriștii Batalionului 300 Protecția Forței “Sfântul Andrei”. La plecarea din bază îi...
”Datorită îndrumării fratelui meu şi dorinţei mele de a explora ceva ce puţină lume o face, cum ar fi executarea de trageri cu diferite categorii de...
Publicat pe 20.02.2019
Marți, 19 februarie, în Baza Militară Aeriană Kandahar a avut loc ceremonia militară prilejuită de predarea-primirea misiunii între Batalionul 812...

Comentarii