Părtaş potirului Hristosului Tău – strălucitul Policarp

Preot militar Călin Sămărghiţan
Publicat pe 24.02.2016

Miniatură cu martiriul Sfântului Policarp din Menologionul lui Vasile al II-lea păstrat la Vatican

În esenţa ei, Biserica nu aparţine acestei lumi. Ceea ce vedem, ceea ce înţelegem din ea nu este decât o prelungire şi o reflexie. După fiinţa ei, Biserica este iradierea în istorie a trupului mistic al lui Hristos.

La originea ei stă jertfa de pe cruce a Mântuitorului, în chip nevăzut. Ea este instituită în Vinerea Mare, în chiar momentul morţii ca om a Fiului lui Dumnezeu. Iar începutul ei văzut este la Cincizecime, la Pogorârea Duhului Sfânt, când s-au botezat primii creştini. Nu este Biserica oamenilor, este Biserica lui Hristos şi nici măcar „porţile iadului nu o vor birui” - o spune chiar Mântuitorul în Evanghelia după Matei, la capitolul 16. Biserica este un semn al unei alte realităţi, este chipul văzut al Împărăţiei lui Dumnezeu, este un mister ce transcende istoria.

Dar definirile şi lămuririle acestea au venit ceva mai târziu şi s-au formulat de-a lungul unei epoci întregi de reflecţie, de meditaţie şi rugăciune. Au venit mai târziu, dar nefăcând altceva decât să consfinţească felul în care primii creştini, următorii şi martorii imediaţi ai lui Hristos au înţeles-o, au trăit-o şi au murit-o. Pentru primii creştini, Împărăţia lui Dumnezeu era o realitate imediată, atât de real era percepută, încât le era mai scumpă decât însăşi viaţa. Primii martiri creştini au reiterat jertfa Mântuitorului, au trăit/murit împreună cu El facerea Bisericii şi desfacerea chipului temporar şi amăgitor al lumii acesteia. Primii martiri creştini alergau în întâmpinarea Împărăţiei cu fervoare şi veselie, cu nerăbdare şi cu nădejde deja împlinită. Iar aceasta o ştim încă din primul act martiric ce ni s-a păstrat de la mijlocul secolului al doilea, o scrisoare a Bisericii din Smirna către creştinii din Philomaelium, care vorbeşte despre martiriul Sfântului Policarp, episcopul Smirnei.

Policarp era episcopul Smirnei (astăzi Izmir, Turcia) încă din anul 106, unde fusese aşezat de însuşi Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan. Aşadar, Sfântul Policarp face parte dintre Părinţii Apostolici, adică cei care i-au cunoscut pe Sfinţii Apostoli, le-au ascultat cuvântul şi le-au fost ucenici. Alţi Părinţi Apostolici mai importanţi au fost Ignatie Teoforul şi Clement Romanul, sunt cei care au realizat legătura autentică şi continuitatea cu generaţia Apostolilor. Totodată, această scrisoare a creştinilor din Smirna este deosebit de importantă cel puţin din încă două motive: pe de o parte, este cel mai vechi text din care aflăm despre cultul martirilor creştini, cu foarte multe amănunte, şi este scrisă cu atâta afecţiune şi grijă a formei, încât se constituie şi într-un adevărat document de literatură antică. Aflăm de atunci că ziua de cinstire a martirilor este aleasă ziua morţii lor, considerată de fapt ca zi de naştere a lor pentru Împărăţia cerurilor. Iar, pe de altă parte, în cuprinsul ei apare de trei ori expresia „Biserică universală”, ceea ce spune mult despre conştiinţa şi autenticitatea trăirii creştine,  încă din veacul al doilea.

În anul 154 sau cel târziu imediat la începutul anului 155, episcopul Policarp călătoreşte la Roma pentru a discuta cu episcopul Romei, Papa Anicet, despre data serbării Paştilor. La foarte scurt timp după întoarcerea sa de la Roma este prins, arestat, adus în circul din Smirna şi obligat să-şi renege credinţa creştină şi „să jure pe soarta împăratului”. În faţa guvernatorului Asiei proconsulare şi în faţa mulţimii, Sfântul Policarp mărturiseşte că este creştin şi că nu-şi poate renega credinţa: „De optzeci şi şase de ani Îi slujesc Lui şi niciun rău nu mi-a făcut. Cum pot să blestem pe Împăratul Meu, Cel care m-a mântuit?”. Deoarece luptele cu fiarele se încheiaseră, spectatorii păgâni şi iudei, înfuriaţi de curajul bătrânului episcop, au strigat ca Policarp să fie ars de viu. Aceeaşi mulţime a pregătit rugul din vreascuri, lemne şi scânduri aduse în grabă din prăvăliile din împrejurimi. Era 23 februarie, ziua în care şi azi sfântul este prăznuit, anul 155.

Policarp fusese un episcop strălucit, epistola îl descrie în termeni elogioşi, şi era foarte cunoscut nu numai între creştini, dar şi între păgânii şi iudeii care se grăbeau să-i ceară moartea şi care-l numeau „dascălul Asiei, tatăl creştinilor, surpătorul zeilor noştri, care a învăţat pe mulţi să nu jertfească şi să nu se închine zeilor”.

Refuzând să fie pironit, asigurându-i că va sta nemişcat în mijlocul flăcărilor, a fost doar legat cu mâinile la spate, dar flăcările nu l-au cuprins. „Căci focul, luând forma unei cămăşi, ca o pânză de corabie umflată în vânt, înconjura ca un cerc trupul mucenicului. Iar el stătea în mijloc, nu ca un trup care arde, ci ca o pâine care se coace, sau ca aurul ori argintul care se încearcă în cuptor”. A fost străpuns de un lăncier, iar martorii spuneau că a curs atât de mult sânge, încât a stins focul. Pentru ca trupul mort să nu fie luat de creştini şi cinstit ca martir, mulţimea a cerut să fie ars din nou. În cele din urmă, osemintele au fost luate de creştini şi aşezate la loc cuviincios. În timpul cruciadelor au fost luate de latini şi duse în Franţa, o parte însă se păstrează la Mănăstirea Zografu de la Muntele Athos.

Epistola smirnenilor a fost copiată în mai multe rânduri de-a lungul timpului, fiecare copist consemnându-şi lucrarea la finalul epistolei: Irineu, ucenicul lui Policarp, Gaius, Socrate din Corint, Pioniu. Un lanţ de contribuitori transmiţând istoria.

Cuvintele rugăciunii Sfântului Policarp în mijlocul flăcărilor care nu reuşeau să-l cuprindă sunt un tezaur primar, de nepreţuit, o atitudine autentic creştină, o mărturisire dogmatică şi liturgică, o fereastră lăuntrică a strălucitului Policarp, un cântec de o inegalabilă frumuseţe şi profunzime, pe care îl vom transmite şi noi integral (cap. XIV al epistolei):

„Doamne Dumnezeule, atotputernice, Tatăl iubitului şi binecuvântatului Tău Fiu, Iisus Hristos, prin Care am primit cunoştinţa despre Tine, Dumnezeul îngerilor, al puterilor, a toată zidirea şi al întregului neam al celor drepţi, care trăiesc înaintea feţei Tale, Te binecuvântez că m-ai învrednicit de ziua şi ceasul acesta, ca să iau parte cu ceata mucenicilor la paharul Hristosului Tău, spre învierea vieţii de veci a sufletului şi a trupului, în nestricăciunea Duhului Sfânt. Între care fă să fiu primit înaintea Ta astăzi, ca jertfă bună şi bineplăcută, precum m-ai pregătit şi mi-ai descoperit şi împlinit, Dumnezeule cel nemincinos şi adevărat. Pentru aceasta şi pentru toate, Te laud, Te binecuvântez şi Te preamăresc prin veşnicul şi cerescul arhiereu Iisus Hristos, iubitul Tău Fiu, prin Care, împreună cu El şi cu Duhul Sfânt, Ţi se cuvine slavă acum şi în veacurile ce vor să fie. Amin.”

În termeni evanghelici, părtaş al paharului lui Hristos înseamnă a gusta din potirul aceleiaşi suferinţe cu Mântuitorul. Până la capăt, asemenea Lui. Acesta este tezaurul Bisericii – trup tainic şi mistic al lui Hristos. Tezaur nestricăcios, veşnic şi adevărat.

 

„Martiriul Sfântului Policarp, episcopul Smirnei” este publicat în „Actele martirice”, Editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, vol 11, p. 19-35, în traducerea preotului profesor Ioan Rămureanu.

Împarte cu prietenii tăi:

Ultimele articole


25 0ctombrie - Ziua Armatei Române
Publicat pe: 24-10-2019
Afişări: 103
Ultima patrula
Ultima patrulă
Publicat pe: 25-06-2019
Afişări: 456

Ziua Eroilor
Publicat pe: 06-06-2019
Afişări: 386

24 Ianuarie 1859 - Unirea Principatelor Române
Publicat pe: 23-01-2019
Afişări: 641

25 Octombrie, Ziua Armatei României
Publicat pe: 24-10-2018
Afişări: 767

Citeşte şi:

Comentarii