Reporter militar în Afganistan

Maiorul Mihai Pintiliciuc împreună cu maistrul militar clasa I Radu Mureşan, la interviu cu un militar american

Timp de şase luni, echipa formată din maiorul Mihai Pintiliciuc şi maistrul militar clasa I Radu Mureşan (un ofiţer de relaţii publice şi un ziarist militar) ne-a trimis, săptămânal, ştiri despre activitatea "Dragonilor" în Afganistan. La reîntoarcerea în ţară, au avut amabilitatea să ne spună ce înseamnă a fi ORP-ist, respectiv ziarist, în teatrul de operaţii.

Pentru a înţelege ce înseamnă echipa media din statul de organizare al unităţii care execută misiuni în teatrul de operaţii, trebuie să fac apel la un interviu pe care l-am realizat în anul 2007 la Direcţia informare şi relaţii publice, cu şeful structurii de la acea dată, colonelul Ion Petrescu, despre transformările pe care le iniţiase în direcţie. "Un prim element concret – răspundea colonelul Petrescu – este componenţa mixtă a grupei de informare mobilă, care acţionează periodic în teatrul de operaţii Afganistan: un ofiţer de relaţii publice, un cameraman şi un fotoreporter, care învaţă să lucreze împreună. În plus, ca urmare a experienţei mele de şapte ani la Trustul de Presă al Ministerului Apărării, cred că trebuie să se lanseze un apel la unitate pentru aceste echipe mixte. [...] Consider că tinerii ofiţeri de relaţii publice trebuie să se bucure de un ajutor profesional, printr-o mediatizare inteligentă efectuată de colegii care au şansa să lucreze în redacţiile militare".

La aproape zece ani de la plecarea... să-i zicem "neobişnuită" a colonelului Petrescu, ceea ce atunci era în fază de pionierat, a devenit normalitate: avem echipe media mixte, ziarist militar – personal de informare şi relaţii publice nu numai în misiunile din afara graniţelor, dar şi la exerciţii naţionale sau multinaţionale de mai mare anvergură. Şi, de câte ori "reţeta" a fost respectată, rezultatele au fost dintre cele mai bune: flux continuu de informaţii, însoţit cu imagini (foto şi video) de calitate.

Şi echipa formată din maiorul Mihai Pintiliciuc (ofiţer de informare şi relaţii publice) şi maistrul militar clasa I Radu Mureşan (redactor la emisiunea radio-tv "Jurnal Militar" din Cluj) a respectat reţeta, dovadă că au tras cu toate calibrele: ştiri, reportaje, corespondenţă radio, imagini video, fotografii. Toate luate "la cald", în timpul misiunilor pe care "Dragonii" le-au executat în aria de responsabilitate.

Mai mult decât un purtător de cuvânt

După ce partea oficială a ceremoniei de revenire din teatrul de operaţii s-a încheiat, am avut ocazia ca, în timpul rezervat socializării la Cercul Militar Dej, să stau de vorbă cu cei doi corespondenţi din teatrul de operaţii. Prima întrebare i-am adresat-o maiorului Mihai Pintiliciuc:

— Ce înseamnă să fii, în acelaşi timp, ofiţer de informare şi relaţii publice şi corespondent din teatrul de operaţii?

— Faptul acesta ţi-l asumi din momentul în care ai plecat. Nu-ţi asumi doar rolul de aşa-zis purtător de cuvânt al batalionului, ci şi pe cel de a transmite despre unitate. Ca să facem săptâmânal câte-o "poveste" despre oamenii noştri, presupunea să ieşim cu ei în misiune: Radu cu camera, eu cu microfonul şi cu aparatul de fotografiat. Ca să poţi vorbi despre realitatea din teatrul de operaţii nu înseamnă doar să fii acolo, ci să o şi înţelegi. Trebuie să fi trecut prin ceea ce trec ei, astfel încât cei de acasă să înţeleagă faptul că militarii români sunt acolo ca să îndeplinească o misiune asumată, să-şi facă datoria. Asta este cel mai important.

Pe Radu Mureşan îl ştiu de mult. De altfel, "breasla" ziariştilor militari fiind o comunitate foarte mică, este imposibil să nu te cunoşti unul cu celălalt. Aici fiecare ştie aproape totul despre fiecare: şi părţile bune, şi punctele slabe. Pe el îl cunoscusem mai ales ca un realizator foarte bun de reportaje tv şi radio, iar în perioada în care a fost la Hohenfels împreună cu vânătorii de munte de la Brad, la exerciţiul "Combined Resolve IV", am văzut că este foarte talentat şi în zona scrisă a presei.

— Ai fost acasă "la prindere", când primeai corespondenţă din teatru şi o difuzai în emisiunea "Jurnal militar", iar acum ai fost "la bătaie", cel care a transmis ştirile din Afganistan. Cum te-ai simţit în postura de corespondent de război în această misiune?

 — A fi jurnalist în teatrul de operaţii presupune două aspecte. În primul rând, eşti militar. Reacţionezi ca un militar, eşti alături de cei cu care ai plecat în teren, simţi tot ceea ce simt ei. Pe de altă parte, eşti jurnalist şi încerci să transmiţi ceea ce vezi, ceea ce simţi tu, ceea ce crezi că simt ceilalţi. Noi am încercat să transmitem toate acestea: să fim aproape de colegii noştri, să fim aproape de cei de-acasă şi să fim aproape de auditoriul care aştepta, probabil, ca prin ceea ce povesteam noi, să trăiască toate acestea ca şi cum ar fi fost acolo. În ce măsură am reuşit să facem asta, o pot spune numai cei de-acasă.

Să scrii o poveste pe înţelesul celor de acasă

— Ce a fost diferit acum, faţă de misiunea trecută?

— Prima dată am mers în necunoscut, cu toate că eram jurnalist de câţiva ani şi, în principiu, făceam exact aceeaşi meserie ca şi în ţară. Atmosfera de acolo a fost, însă, cu totul diferită: alt mediu şi alte pericole. Bineînţeles că am avut şi "lecţii învăţate" din prima misiune, pe baza cărora am încercat să îmbunătăţesc tot ce a ţinut de partea tehnică, să îmbunătăţesc felul meu de a lucra, să fiu mai adaptat la ceea ce se întâmplă acolo şi să mă apropii mai mult de colegii care merg în patrulă şi care au, efectiv, contact cu terenul afgan, cu pericolele, cu tot ceea ce se întâmplă în Afganistan. Sper că am şi reuşit.

Aici, Radu Mureşan a atins un punct sensibil, pentru că dialogul continuă fără să mai pun întrebări. Mihai Pintiliciuc vine cu propria completare:

— Trebuia să plecăm, parcă, în prima patrulă. Ne-am luat fiecare echipamentul. Eu mi-am luat camera foto, tu – i se adresează lui Radu Mureşan – ţi-ai luat camera video, am pus microfonul într-un buzunar sau în vesta antiglonţ, nu mai ştiu pe unde, mă încurcam cu firul de la cameră... şi ne întrebam ce-o să facem? Atunci am zis că avem o singură variantă: ce prindem, aia dăm. Pentru că în momentul în care băieţii se întâlnesc să plece la patrulă... mai este o rugăciune. În momentul în care ai ieşit din bază, lucrurile arată un pic diferit, fiindcă fiecare militar este un senzor al comandantului de patrulă. Îl poate atenţiona dacă ceva este nelalocul lui sau dacă lucrurile nu merg cum trebuie. Iar să stai "agăţat" de un militar, ca jurnalist, să-l baţi la cap cu întrebări ca să-ţi spună cum se simte... este cea mai proastă soluţie. El are acolo altă treabă şi tu nu trebuie să-l încurci. Este mult mai uşor să te pui tu în pielea lui, dar pentru asta trebuie să ai în spate o experienţă similară, pe care o poţi dobândi numai dacă ai făcut astfel de misiuni în teatru. Atunci, numai ce te uiţi la ei şi le poţi transpune stările şi trăirile în limbajul celui de acasă care, în cele din urmă, nu citeşte decât o poveste despre fratele, sora, copilul, ruda sau prietenul său. Iar tu trebuie să ai profesionalismul şi priceperea să scrii acea poveste pe înţelesul lor. Din punctul meu de vedere, este imposibil să faci jurnalism militar în teatrul de operaţii – fie el Afganistan, Kosovo, Irak, Africa, nu contează unde – dacă nu ai trecut prin experienţa celor despre care povesteşti la un moment dat. Eu, spre exemplu, sunt mai în măsură să vorbesc despre Afganistan, pentru că am trăit pe pielea mea tot ceea ce se întâmplă acolo.

Fac un scurt excurs, amintind o discuţie pe care am avut-o cu colonelul (la acea vreme, 1999) Gheorghe Văduva, cu ocazia sărbătoririi unui an de existenţă a publicaţiei "Curierul armatei". Atunci, dumnealui spunea că nu poţi scrie veridic despre ceva ce n-ai trăit tu însuţi. Şi se dădea exemplu pe sine: înainte să plece la Boteni ca să facă un reportaj despre paraşutiştii militari, s-a dus la Strejnic, a luat lecţii de paraşutism şi a sărit în tandem. Abia după aceea a plecat în documentare.

Aici, diferenţa dintre un jurnalist militar şi un jurnalist civil, dintre un jurnalist militar cu experienţa câmpului de instrucţie şi un jurnalist militar căruia îi lipseşte această experienţă este asemenea cheii în care este scrisă o partitură muzicală. Totul sună diferit.

"Nu eşti printre oameni, n-ai ce să relatezi"

— Am avut perioada în care ne-am întâlnit la Centrul de Pregătire pentru Luptă al Forţelor Terestre din Cincu şi atunci am stabilit cu Radu că vom avea o politică de comunicare foarte activă, ceea ce însemna un ritm de două materiale pe săptămână – continuă maiorul Pintiliciuc. Să realizezi două materiale pe săptămână, din care cel pentru TV să fie făcut astfel încât să poţi scoate din el şi radio, presupune o muncă titanică! Mai ales că noi nu făceam doar presă acolo. Cine are impresia că merge în Afganistan să facă doar jurnalism militar, se înşală. Comandantul are nevoie de tine şi la alte lucruri, deci va trebui să îndeplineşti şi alte sarcini. Politica de comunicare foarte activă presupune ca în fiecare dimineaţă să te echipezi de luptă, să iei aparatura şi să mergi printre oameni. Dacă nu eşti între ei, nu ai ce să relatezi. Este regula numărul 1. Nu este loc de regie, nu există posibilitatea alegerilor. La un moment dat, Radu a vrut să prindă QRF-ul în acţiune (QRF – Quick Reaction Force, Forţa de intervenţie rapidă – n.red.). S-a îmbrăcat de misiune şi s-a pregătit să stea cu ei cel puţin 24 de ore. A avut noroc şi a ieşit cu ei în prima zi. Altfel, şederea lui acolo s-ar fi prelungit până când ar fi ieşit la intervenţie. Pentru că, aşa cum spunea şi Radu mai devreme, dacă vrei să relatezi ceva real din Afganistan, trebuie să te transformi într-unul din militarii patrulei. Altfel, ceea ce transmiţi este doar o poveste.

Scrisori de la elevi şi emoţii de militar

Se întâmpla în noiembrie 2012, la plecarea în teatrul de operaţii a Batalionului 191 Infanterie. Atunci, directorul executiv al Fundaţiei pentru Apărarea Cetăţenilor României Împotriva Abuzurilor Statului, doamna Oana Florea, împreună cu un grup de copii de cinci ani dintr-o grădiniţă bucureşteană, le-au dăruit militarilor arădeni planşe pictate de ei în acuarelă şi un drapel tricolor pe care desenaseră un zâmbet însoţit de textul "Vă iubim şi vă aşteptăm acasă!". Era mesajul "din partea celor mai mici cetăţeni ai ţării, către cei mai curajoşi cetăţeni ai ţării". Ceva cu totul neobişnuit pentru  ceremoniile de până atunci. Ajunşi în teatrul de operaţii, militarii români au primit, din partea unor elevi din clasele primare ale unei şcoli din Statele Unite, scrisori pe care ei le trimiseseră militarilor americani cu ocazia Crăciunului. Unele dintre ele au ajuns şi la militarii arădeni, iar maiorul Florentin Lazăr i-a răspuns lui Maneh, un şcolar din Kent, Washington. Iniţiativa a fost preluată şi de ai noştri şi, în perioada în care "Scorpionii Galbeni" din Timişoara au fost în teatru împreună cu camarazii arădeni, elevi ai Liceului Teoretic "Grigore Moisil" din localitate au scris militarilor români aflaţi în Afganistan. Acestea au fost citite şi în emisiunea militară "Uniţi sub tricolor", difuzată de Radio Timişoara, iar o parte dintre ele au fost publicate la noi în revistă. La rândul lor, militarii dejeni au primit scrisori trimise de elevi din Câmpia Turzii. Când au revenit în ţară, "Dragonii Transilvani" s-au întâlnit cu elevii din Turda şi le-au înmânat diploma "Dragon de onoare".

— Radu, pentru mine, aflat acasă, şi care, prin natura meseriei, am mai publicat articole despre astfel de iniţiative, a fost o acţiune lăudabilă, o acţiune patriotică în adevăratul sens al cuvântului, şi cam atât. Cum aţi primit voi iniţiativa elevilor de la Turda?

— Vedeţi, asta înseamnă să fii acolo! Iniţiativa acestor scrisori aparţine preotului Ovidiu Vălean, fost preot militar, care a plecat cu militarii acestui batalion în teatrul de operaţii din Irak. Probabil că el a simţit acolo ce înseamnă să primeşti o scrisoare de acasă şi fiind acum în ţară, ştiind că oamenii sunt plecaţi, a avut iniţiativa de a vorbi cu copiii din organizaţia pe care o conduce. Ei au rezonat la propunerea preotului şi le-au scris militarilor, ceea ce este foarte important. În momentul în care aceste scrisori au ajuns la noi, s-a petrecut un fenomen interesant. Vedeţi... oamenii sunt reticenţi la nou şi, mai ales, la a-şi arăta sentimentele. Nu toată lumea a rezonat din start. Dar în momentul în care au avut scrisorile în mână, emoţia n-a mai putut fi controlată. I-am văzut transpuşi pe toţi cei care erau acolo: pentru câteva secunde au fost acasă, lângă copiii lor, lângă nepoţii lor, lângă copiii din cartier... toate acestea au creat emoţie.

— I-am dat comandantului să citească una dintre scrisori – continuă povestirea maiorul Pintiliciuc. Nu am ales-o. Era o scrisoare la întâmplare, pe care trebuia s-o citească, apoi s-o "lipim" într-un montaj. Când a ajuns la rândurile despre copiii de acasă i s-a pus un nod în gât, a înghiţit de trei ori, şi-a şters fruntea, a luat o pauză şi a spus: "Băieţi, este foarte greu să citesc ce urmează!". A citit cu noduri până la final. Şi nu a fost singurul, pentru că el a dat tonul celorlalţi militari. Au început să ia de pe masa pe care erau puse toate scrisorile şi au citit. Au dorit să le răspundă personal celor de acasă, însă noi am ales varianta de a le înregistra mesajele şi a le posta în reţelele de socializare. Cred că am închis destul de bine cercul, mai ales că reportajul a apărut şi la TVR Cluj.

— Mai mult decât atât! - intervine Radu Mureşan. Acesta a fost momentul în care s-au primit scrisorile. Dar, pentru că nu se puteau aduna 400 de oameni în acelaşi spaţiu, am recurs la o altă soluţie. În mai multe locuri din bază, unde se aflau militari români într-un număr mai mare, am agăţat scrisorile pe plăci de polistiren, fixate pe pereţi. După un timp, am început să văd militari care veneau, luau câte o scrisoare, o citeau şi o puneau înapoi; iar aceasta a durat mult timp de la momentul iniţial. Eu cred că este un exemplu elocvent despre modul în care militarii noştri au fost sprijiniţi de acasă.

"Fiecare articol trimis era ca un mare pariu"

Şi, pentru că a venit vorba de acasă, următoarea întrebare s-a referit la modul în care au fost receptate toate corespondenţele trimise.

— Cred că principala noastră realizare a fost conştientizarea mediului civil despre ceea ce facem noi, mai ales prin canalele de comunicare online, unde ai feed-back-ul imediat ce ai postat articolul. Cred că şi din acest motiv, prezenţa în piaţă a dejenilor a fost de trei ori mai mare decât la ceremonia de plecare. Cel puţin, asta a fost estimarea mea. Însă foarte mult ne-au ajutat comentariile plasate pe reţelele de socializare şi impresionant a fost că aproximativ 80% dintre ele aparţineau unor persoane civile. Noi, când scriam, eram ca şi legaţi la ochi; nu ştiam ce se va întâmpla când materialul va fi ajuns la cititor. Fiecare articol trimis era un mare pariu, pentru că nu ştiam cum va fi receptat de public. Reuşeam să-mi păstrez cumpătul şi, după două ore, intram în internet ca să văd feed-back-ul din ţară. Iar ceea ce citeam mi se părea incredibil: oameni simpli, de toate vârstele, de la 20 până la 70 de ani, scriau în reţelele de socializare pentru a ne mulţumi că suntem acolo şi ne facem datoria, că suntem eroi şi că ne reprezentăm ţara. Atunci mi-am dat seama că noi trebuie să le spunem asta militarilor noştri: că sunt apreciaţi pentru ceea ce fac şi că cei din ţară îi consideră ambasadorii României. Fiindcă orice militar care a îmbrăcat uniforma şi a ieşit din ţară, trebuie să înţeleagă că nu-şi mai aparţine sieşi, aparţine României, pe care o reprezintă prin tot ceea ce face el.

"Faci cât poţi de mult, pentru că orice faci, mă ajută!"

— Cum a fost relaţia dintre voi şi militarii din armatele aliate cu care aţi cooperat în Afganistan?

— Aici trebuie să vorbesc din punctul de vedere al ofiţerului de informare şi relaţii publice – răspunde maiorul Pintiliciuc. În momentul în care am ajuns la Kandahar, am ţinut să mă întâlnesc cu elementul de informare şi relaţii publice de la divizia căreia ne-am subordonat. Ei au fost foarte deschişi pentru că, după cum am aflat, noi am fost echipa de informare şi relaţii publice a contingentului româno-american. După ce am aflat aceasta, a trebuit să regândesc mandatul pe care l-am primit, pentru că ce primisem de la Direcţia de informare şi relaţii publice nu conţinea şi partea americană. Ori acolo, jurisdicţia este a Coaliţiei, care implică şi reguli ale Statelor Unite. De aceea m-am dus la el şi l-am întrebat care sunt regulile. Am fost surprins când mi-a spus: "Faci cât poţi de mult, pentru că orice faci, mă ajută!". Eu aşa ceva n-am auzit în România până acum! Practic, el mi-a dat mână liberă să fac tot ceea ce consider, fiindcă şi-a dat seama imediat că prezenţa echipei noastre acolo aducea un plus de imagine. Şi, vă rog să mă credeţi, ne-a cerut sprijinul în repetate rânduri.

— Cea mai mare surpriză am avut-o când unul din comandanţii americani a venit la mine şi mi-a zis că vrea să facă un film de instrucţie pe un anumit subiect – continuă Mihai Pintiliciuc. Am mers unde ni s-a spus, am filmat tot ce a fost necesar, am copiat produsul finit pe DVD şi, la sfârşit, ne-a strâns mâna şi ne-a felicitat. Pentru noi a însemnat foarte mult ca experienţă, iar pentru mine a fost ca o împlinire profesională deoarece, după aceea, au venit să ne ia cu ei în patrule, să filmăm pe timpul executării misiunii, apoi să le facem reportaje pentru a le promova oamenii. Ulterior, s-a extins la realizarea unor clipuri pentru promovarea forţelor de securitate afgane şi a guvernării afgane la televiziune. Pentru noi a fost un lucru extraordinar, deoarece până atunci nimeni nu a mai făcut aşa ceva în Afganistan. Practic, am început prin a fi ofiţer de informare şi relaţii publice la Batalionul 811 Infanterie, am continuat prin a-i reprezenta pe americani şi am ajuns să lucrez şi pentru afgani. Nu a fost uşor, a trebuit să învăţăm din mers, să tragem linie în fiecare zi, să vedem ce a fost bine şi ce trebuia îmbunătăţit.

Cum spuneam la începutul articolului, comunitatea jurnaliştilor militari este foarte mică şi ne cunoaştem unii pe ceilalţi ca într-o familie. Pe Radu Mureşan îl ştiu un jurnalist complet: radio, TV şi presă scrisă. Am vrut să-mi spună ce amprente a lăsat, profesional, ultima misiune din Afganistan.

— O să preiau ideea colegului meu, pentru că este foarte important. În ţară am lucrat în limba română. În perioada de timp în care am fost la Hohenfels, am fost nevoit să lucrez şi cu americani, folosind limba engleză. Acum, când am fost în Afganistan, au fost perioade în care am lucrat numai în limba engleză şi au fost perioade în care a trebuit să lucrăm din engleză în paştună şi viceversa. Cu o astfel de experienţă nu m-am mai întâlnit. De altfel, în misiunea de anul acesta am trăit în Afganistan experienţe noi aproape în fiecare zi. Şi fiecare experienţă de azi ne-a dus să facem un lucru diferit şi, zicem noi, mai bun, mâine. Până la finalul misiunii am schimbat regulile aproape zilnic, ne-am adaptat pentru a face lucrurile să funcţioneze. Însă noi nu putem să facem decât o autoanaliză; privirea de ansamblu asupra a ceea ce am făcut în misiune este numai din ţară, unde sunt oameni care ne-au urmărit activitatea şi, probabil, ne vor spune ce am făcut bine şi unde am greşit. Noi am căutat să facem cât mai mult şi cât mai bine.

— Cred că este important să înţeleagă toţi cei care vor să facă jurnalism militar în Afganistan, că este imposibil  să transpui în cuvinte şi într-un material profesionist ceea ce se întâmplă acolo, dacă nu ai experienţa în spate – adaugă maiorul Mihai Pintiliciuc. Consider că lipsa experienţei îţi face munca foarte grea. Nu eşti capabil să prezinţi lucrurile aşa cum sunt ele în realitate, fiindcă nu ai cum să le înţelegi. Dacă nu ai fost militar înainte, dacă nu ai experienţa a ceea ce se întâmplă când tu relatezi, dacă nu ai trecut pe la subunitate şi nu ai participat la o tragere sau la o aplicaţie, nu poţi să-l faci pe cel căruia i te adresezi să se simtă de-acolo. Trebuie să parcurgi nişte etape obligatorii ale carierei militare, pentru ca apoi să poţi vorbi credibil despre ele.

Împarte cu prietenii tăi:

Citeşte şi:

O activitate de angajare a liderilor poliţiei locale dintr-o localitate aflată în aria de responsabilitate a "Dragonilor Transilvani"
Publicat pe 13.11.2015
Într-una din misiunile executate pe parcursul lunii trecute în aria de responsabilitate a Batalionului 811 Infanterie Protecţia Forţei "Dragonii...
Într-adevăr, o uzină. Întinsă pe o suprafaţă considerabilă, cea mai mare poartă de acces în Baza Aeriană Kandahar, Entry Control Point Number 5 (ECP...
În cadrul unui tur în teatrul de operaţii Afganistan, Generalul de armată Frank J. Grass şi generalul-locotenent Stephen Lanza s-au aflat joi, 26...

Comentarii