Erou sau... un simplu coleg

Erou sau... un simplu coleg

Maior George Başa, şeful Biroului observatori-controlori forţe manevră

Simţul datoriei împlinite i-a călăuzit permanent paşii maiorului George Başa atât în viaţa civilă, cât şi la locul de muncă. Personal, l-am cunoscut în urmă cu câţiva ani, în Centrul de Instruire pentru Luptă al Forţelor Terestre „Getica” (CILFT), unde lucrează din anul 2008, în prezent fiind şeful Biroului observatori-controlori forţe manevră.

Un om cu foarte multe calităţi, dar retras în universul său secret. Hotărâsem să scriu un articol despre el, însă... nu ştiam cu ce să încep. Poate că nici acum nu găseam un motiv plauzibil, dar fapta sa de „erou al zilelor noastre” m-a determinat să nu mai amân decizia pe care o luasem deja.

În dimineaţa zilei de 10 iunie, în jurul orei 6:45, venind la lucru, în apropierea unităţii a observat două maşini implicate într-un accident. Praful şi aburul din jurul maşinilor indicau faptul că incidentul se petrecuse cu câteva momente mai devreme.

„Văzusem maşina coborând o pantă, iar după curbă am auzit impactul şi am putut vedea  cele două vehicule lovite – ne-a spus maiorul George Başa. Am oprit. Am coborât cu telefonul în mână şi în timp ce mă apropiam de maşini am sunat la serviciul de urgenţă. Impactul fusese destul de puternic. Am avut legătura imediat cu cei de la serviciul 112 şi le-am spus ce vedeam la faţa locului".

Maiorul George Başa: "... un accident de circulaţie cu două persoane implicate, una într-o maşină, iar alta în cealaltă."

Operator 112: " Cu victime?"

Maiorul George Başa: "Eu consider că sunt victime. Cel din maşina albă este o persoană tânără, inconştientă. Pe cel din maşina care a ieşit de pe carosabil îl văd prin geam, îmi face semne că este conştient, dar nu pot deschide portiera pentru a-l scoate."

Operator 112: "Câte ambulanţe să trimitem?"

Maiorul George Başa: "Nu cunosc protocolul... Sunt două persoane rănite şi o maşină blocată..."

Operator 112:  "Să trimitem şi descarcerarea?"

Maiorul George Başa: "Trimiteţi şi descarcerarea, pentru că încerc să deschid portiera pentru a scoate victima şi nu pot."

Fiind în apropierea unităţii, peste câteva minute au apărut doi militari americani care m-au ajutat să deschid uşa pentru a-l scoate pe şofer. Mai târziu am aflat că era un militar care trebuia să plece în permisie. Am anunţat ofiţerul de serviciu de la CILFT şi am solicitat sprijinul colegilor de la Poliţia Militară pentru a dirija şi fluidiza circulaţia. Fiind zi de instrucţie, în cadrul exerciţiului "Sarmis – 16", am încercat să protejez zona până la venirea poliţiei. Am aşteptat sosirea salvărilor şi poliţia din Făgăraş. De asemenea, la faţa locului au ajuns şi pompierii pentru descarcerare. Am petrecut aproximativ cincizeci de minute la locul accidentului.”

Cât timp aţi stat la locul accidentului a mai oprit vreo maşină să vă ajute?
— Militarul mai avea nişte colegi cu care trebuia să plece în permisie. Ei au venit şi l-au însoţit la spitalul din Făgăraş. Am fost singurul martor ocular, iar poliţia a considerat că doar eu sunt în măsură să dau detalii despre ce s-a întâmplat.

Sunt mulţi participanţi la trafic care nu opresc în astfel de situaţii. Cum aţi luat decizia ca să interveniţi?
— În anul 2009 am fost personal implicat într-un accident. Eram pasager într-o maşină şi din cauza şoferului celeilalte maşini, în urma coliziunii mi-am rupt un picior. Am petrecut patru-cinci luni cu tije... şuruburi... Ştiam cât de important este să oprească cineva pentru a-ţi acorda primul ajutor.

Ce aţi aflat ulterior despre cei implicaţi în accident?
— Tot în aceeiaşi zi, în jurul prânzului, când am plecat în poligon, militarul implicat în accident se întorsese de la spitalul din Făgăraş şi vorbea cu un coleg: "Uite maşina domnului care m-a ajutat!", după care m-a văzut apropiindu-mă, a venit să-mi strângă mâna şi să-mi mulţumească: "Mulţumesc pentru ajutor, mi-a spus el!", iar eu i-am răspuns: "Aş fi făcut pentru oricine altcineva la fel!".

Ştiţi cum îl cheamă pe militarul implicat în accident?
— Nu am reţinut numele. Nici nu a contat că este militar. Atunci era îmbrăcat în haine civile şi nu ştiam că este militar. Nici nu ştiam ce voi găsi la locul accidentului. La cum arătau maşinile după impact, mi-a fost groază la gândul ce voi găsi acolo. În urma impactului, celălalt şofer se afla pe bancheta din dreapta, era cu capul afară şi zăcea inconştient, iar la prima vedere am crezut că este mort. După ce şi-a revenit l-am întrebat dacă este bine şi între timp încercam să văd dacă are vreo fractură, vreun membru cu o poziţie anormală. A coborât singur din maşină, era ameţit şi nu-şi aducea aminte de unde venea şi unde mergea sau dacă mai era cu cineva în maşină.

În astfel de momente când fiecare secundă contează, iar deciziile pe care le iei sunt importante, mai ai timp de gândire sau faci totul aşa cum îţi vine în minte în acel moment?
— Chiar m-a întrebat un coleg de birou cum m-am simţit atunci când luam deciziile. Nu pot să spun că m-am simţit încărcat de adrenalină. Aveam impresia că totul trebuie să se întâmple cursiv, începând cu apelul la 112, evaluarea situaţiei, solicitarea de ajutor... Nu ştiu dacă oricine ar putea să facă la fel. Nu ştiu dacă eu am făcut ceva extraordinar.

Pentru cei care săvârşesc astfel de fapte totul pare normal, ajutorul acordat aproapelui aflat în suferinţă, la momentul oportun, face parte din firescul lucrurilor. Dar câteva clipe de luciditate şi o intervenţie promptă pot salva o viaţă.