American Soldier... cu suflet de român

Şeful Statului Major al Forţelor Terestre, general-maior Dumitru Scarlat, îl felicită pe căpitanul (US) Cristian Rădulescu, pe timpul desfăşurării exerciţiului “Sarmis-16”

Exerciţiile multinaţionale oferă jurnaliştilor numeroase surprize care se pot concretiza în tot atâtea subiecte pentru articole atât despre activităţile de instruire, cât şi despre oamenii deosebiţi din spatele impresionantelor activităţi desfăşurate în poligoane.

Excepţie de la această regulă nu a făcut nici exerciţiul “Sarmis-16”, desfăşurat la Centrul de Instruire pentru Luptă al Forţelor Terestre (CILFT) “Getica”. Nu mică ne-a fost mirarea când am aflat că în cadrul detaşamentului american se afla şi căpitanul Cristian Rădulescu. Nu ne-am mulţumit doar cu cele câteva cuvinte din declaraţia sa oficială, acordată cu prilejul Zilei Distinşilor Vizitatori, ci am dorit să realizăm şi un scurt interviu.

 

—      Nu este prima dată când întâlnim un român care face parte din Armata Statelor Unite ale Americii. De fiecare dată ne-a bucurat acest lucru. Stând de vorbă cu ei, am aflat poveşti impresionante. Care este povestea ta?

—      În primul rând, trebuie să spun că sunt de acord cu dumneavoastră. Românii, ca popor şi ca neam, atunci când pleacă peste hotare, în orice domeniu pe care îl abordează, aduc onoare locului de unde au plecat. Povestea mea... destul de simplă. Părinţii mei au plecat la nişte rude din SUA la scurt timp după Revoluţie.  Aveam zece ani neîmpliniţi, iar ultimii douăzeci şi cinci de ani i-am petrecut acolo. Am fost la şcoală, iar după ce am absolvit facultatea m-am orientat spre armată, deoarece era ceva ce mă atrăgea chiar din perioada liceului. Fiind sportiv, îmi doream să am o carieră care să fie asemănătoare unui joc de echipă, să am camarazi cu care să lucrez împreună.

—      Cum ai ajuns, totuşi, la această specialitate: logistică?

—      Prima dată am semnat un contract de scurtă durată ca să fiu cadru medical, deoarece nu ştiam dacă mă voi acomoda cu mediul militar. Mi s-au oferit condiţii foarte bune. Aveam deja o slujbă asigurată. După ce terminam cursurile şi eram paramedic, cu toate certificările naţionale, la terminarea contractului puteam să profesez la o clinică în oraşul meu. Totul era aranjat, numai că, mult peste aşteptările mele, mi-a plăcut profesia militară şi am vrut să am o carieră de lungă durată. Iniţial, am fost sanitar într-un pluton de infanterie, mi-a plăcut foarte mult şi am crescut de la rangul de specialist (echivalent cu caporalul) la gradul de sergent şi mai apoi am aplicat pentru şcoala de ofiţeri. Pe vremea aceea ţi se spunea ce paşi ai putea să urmezi, dar nu ţi se sugera arma. În prezent, sistemul de promovare este altul. Oferta pentru mine a fost cea de ofiţer de transporturi. Am fost de acord, fiindcă orice mână de cărţi mi se oferă, le joc cât mai bine. M-am implicat foarte mult şi nu m-am uitat înapoi. Chiar iubesc ceea ce fac, iar atunci când lucrezi cu entuziasm, de cele mai multe ori lucrurile ies foarte bine.

—      Ce planuri ai pentru viitor ?

—      Până acum mi-a mers foarte bine şi am muncit din plin. De aceea există posibilitatea să am o carieră lungă. De acest lucru m-au informat şi superiorii mei. Am mai multe oportunităţi pentru viitorul apropiat.

—      Din câte am înţeles, ai participat şi la misiuni în teatrul de operaţii. Poţi să ne dai mai multe detalii? Te-ai întâlnit cu militari români acolo?

—      Tot anul 2012 l-am petrecut în Afganistan. Am fost în cadrul unei unităţi de aviaţie şi din acest motiv am avut misiuni în toată aria de responsabilitate, dar cea mai mare perioadă de timp am stat în Kandahar. Aici am avut ocazia să-i cunosc pe militarii români din Batalionul 280 Infanterie de la Focşani şi pe vânătorii de munte din Braşov, cu care am avut oportunitatea să şi lucrez. Îmi aduc aminte că, fiind locotenent, aveam responsabilitatea de a asigura transportul de personal şi de mărfuri în cele peste şaizeci de baze din tot teatrul de operaţii. Pe clădirea în care aveam sediul scria mare: locotenent Rădulescu, iar românii care treceau pe acolo îşi dădeau seama imediat că cel care lucrează în clădire este român. Era o situaţie deosebită să fii înconjurat de peste o sută de militari români şi să te simţi ca printre ai tăi. În altă ordine de idei, mă bucur că împreună cu echipa mea am putut să fiu de ajutor militarilor români din Afganistan.

—      Te-ai mai întâlnit cu militari români şi în altă parte?

—      Eu sunt de doi ani în Hohenfels, Germania, şi m-am mai întâlnit cu militari români care vin să se instruiască acolo şi chiar m-am bucurat în momentul în care am fost recunoscut de către militari din garnizoana Focşani.  De asemenea, în drum spre Cincu ne-am oprit pe la mai multe unităţi şi am fost plăcut surprins să constat că unii militari m-au ţinut minte. Chiar şi şeful meu a remarcat faptul că mă cunosc mulţi militari români, iar ei i-au povestit cum i-am ajutat în anumite împrejurări.

—      Cum te-ai descurcat ca român în armata americană?

—      Chiar în perioada de pregătire de bază, un sergent a strigat la mine: “- Tu, supă de alfabet, ce-i cu numele acela? Eşti cumva român?”. I-am răspuns afirmativ, iar el mi-a zis: “-Super! Românii sunt cei mai tari băieţi. Am luptat cu ei în Irak şi Afganistan. Sunt fraţii mei. Bravo!”. Astfel de cuvinte de laudă am auzit tot timpul şi nu fac acest lucru doar faţă de mine, ci chiar şi atunci când vorbesc între ei. Acest lucru se datoreză faptului că militarii români au fost adevăraţi diplomaţi, care şi-au făcut datoria până la capăt, în Irak sau în Afganistan, reprezentându-şi ţara foarte bine. Eu nu ştiu dacă există vreun exemplu negativ.

—      Cum a fost  întâlnirea cu militarii români la acest exerciţiu? Aş vrea să punctăm aici “Ziua Distinşilor Vizitatori”, când ai fost alături de generalul Nicolae-Ionel Ciucă, şeful Statului Major General,  şi generalul-maior Dumitru Scarlat, şeful Statului Major al Forţelor Terestre.

—      Eu sunt doar un simplu căpitan. Să stai la masă cu un general de patru stele şi să fii înconjurat de alţi generali nu este un lucru pe care îl faci în fiecare zi. M-am simţit un pic stânjenit, dar am încercat să îmi fac datoria cât de bine am putut. În ceea ce priveşte exerciţiul, mi-a plăcut foarte mult, iar din punctul meu de vedere cred că ar fi trebuit ca perioada de desfăşurare să fie puţin mai mare. Cu toate acestea, cred că ne-am atins obiectivele propuse. Am cunoscut doi maiori care lucrează în CILFT: Ciută şi Gheorghe, care m-au impresionat în mod deosebit. Sunt nişte oameni deosebiţi şi adevăraţi profesionişti.

—      Cu permisiunea ta, aş vrea să schimbăm puţin registrul şi să ne vorbeşti puţin despre familie.

—      Da. Soţia mea este focşăneancă. A fost alături de mine dinainte să îmbrăţişez cariera militară. Suntem împreună de când eram studenţi. Avem doi băieţi: Cristian, care are şase ani, şi Nicolas, care are patru ani. Bineînţeles că i-am învăţat pe amândoi să vorbească româneşte. Nu ştiu căt de relevant li se pare lor acest lucru în prezent.  Bineînţeles că vreau să îi aduc în România, deoarece consider că trebuie să cunoască cultura şi să înţeleagă de unde au plecat părinţii lor, deoarece România este o ţară frumoasă şi oamenii care locuiesc aici sunt foarte frumoşi. Poate mulţi români nu cred asta, dar eu o afirm cu tărie.

—      Unde sunt soţia şi copiii tăi acum?

—      Acum sunt şi ei în România. Au venit special să mă viziteze. La sfârşitul săptămânii ne vom întâlni. Cei mici ţin o evidenţă a zilelor care mai sunt până ne vom revedea. Nu ne-am mai vâzut de două luni. În plus, au mai venit şi câteva rude ca să mă vadă. Părinţii îmi spuneau mai demult că nu am apucat să fac şi eu turul României şi să văd cât de frumoasă este. Îmi doream lucrul acesta, dar nu m-aş fi gândit niciodată să pot face acest lucru ca soldat american, şi să-mi pot vedea şi rudele.

—      După ce ai plecat prima dată, împreună cu părinţii, la ce vârstă te-ai întors  în România?

—      Am revenit după terminarea liceului. Făceam pe atunci hochei de performanţă şi jucam la naţionala de tineret. Am jucat puţin şi la Clubul "Steaua". M-am întors totuşi în America şi am dat la facultate. Atunci am cunoscut-o şi pe soţia mea. I-am propus să vină cu mine şi să se transfere cu facultatea în America. Am terminat împreună aceeaşi facultate şi apoi ne-am căsătorit. Am făcut doar cununia civilă, dar i-am promis că atunci când vom avea bani o vom face şi pe cea religioasă. După ce am intrat în armată, am considerat că este timpul să avem şi copii, iar după ce am absolvit şcoala de ofiţeri şi eram proaspăt sublocotenent, am zburat acasă şi i-am oferit nunta de vis. Deşi s-a întâmplat la Los Angeles, a fost o nuntă cu lăutari, autentic românească.

—      Cum regăseşti România acum, după atâţia ani?

—      Când vin aici mă umplu de energie. Eu nu o văd zi de zi, dar şi dacă aş sta aici cred că aş putea să observ multe schimbări în bine. Românii sunt nişte oameni deosebiţi. Ei îşi arată calităţile oriunde în lume.

Discuţiile au continuat şi “off the record” (în particular), iar dacă timpul nu ne-ar fi presat, noi,  echipa media a “Revistei forţelor terestre”, ne-am fi bucurat să prelungim cât mai mult această frumoasă lecţie de românism.

Etichete: 
Împarte cu prietenii tăi:

Ultimele articole

Cursuri în ... familie
Cursuri în ... familie
Publicat pe: 20.06.2017
Afişări: 2,757
Olimpiada de vară a sportului militar liceal, la final
Olimpiada de vară a sportului militar liceal, la final
Publicat pe: 24.05.2017
Afişări: 357
Subofiţer şi preot într-o singură inimă
Subofiţer şi preot într-o singură inimă
Publicat pe: 15.05.2017
Afişări: 303
Ceremonia de premiere a femeilor curajoase din România
Femei curajoase
Publicat pe: 12.05.2017
Afişări: 156

„Omul Anului” la Statul Major al Forţelor Terestre
Publicat pe: 10.05.2017
Afişări: 212

Citeşte şi:

Comentarii