Statuile vii de la Brigada 30 Gardă "Mihai Viteazul"

De vorbă cu militari din Brigada 30 Gardă "Mihai Viteazul"

 

Începând cu Parada militară de 1 Decembrie, ca unul dintre cele mai importante evenimente militare ale anului, şi terminând cu diferite ceremonii militare, este imposibil să treacă neobservaţi militarii Brigăzii 30 Gardă "Mihai Viteazul". Fie că încântă publicul cu spectacolul mânuirilor de armă, fie doar prin simpla lor prezenţă, când stau nemişcaţi, de parc-ar fi surprins privirea Gorgonei.

Întreaga poveste a pornit de la o amintire. De la prima mea gardă, pentru că eu am făcut gardă, cu 60 de cartuşe în geanta portîncărcătoare, nu pază. Era în toamna anului 1980, când abia dacă trecuseră două-trei săptămâni de la depunerea Jurământului militar. Prima gardă, cu emoţii mari din trei motive: urma să fac ceva despre care citisem numai în literatură şi în R.G.-2 (Regulamentul serviciului de gardă şi în garnizoană), urma să intru în postul numărul 1 (adică la Drapelul de luptă al şcolii) şi, deloc de neglijat, ofiţerul de serviciu era comandantul batalionului de grăniceri, fiind cunoscut ca unul dintre cei mai duri ofiţeri din şcoală.

Santinelă la Drapel

În acele vremuri, Drapelul de luptă nu era păstrat în biroul comandantului. Era expus într-o vitrină de sticlă, pe un postament (unde se afla şi santinela) într-un loc foarte circulat din comandament. Santinela trebuia să aibă ţinuta curată, perfect călcată, iar pe timpul cât era în post stătea cu arma la piept, în poziţia "Drepţi", şi avea voie doar să îndoaie puţin piciorul drept sau stâng. Astfel, trebuia să stea acolo timp de trei ore, cât dura serviciul în post. Cu timpul, am învăţat unele trucuri de relaxare şi chiar, pe timpul nopţii, mai făceam unele mişcări prntru a mă dezmorţi. Dar atunci era prima gardă. Cu numai două luni şi jumătate de armată "adevărată" (patru ani de liceu militar mi se păreau deja ca o amintire plăcută dintr-o tabără de vară), "pufan" speriat, am făcut garda ca la regulament. Mi-a trecut os prin os. Dar cel mai greu a trecut timpul. Când stai nemişcat, simţi pe pielea ta cum funcţionează Teoria relativităţii: minutele curg ca în tablourile lui Dali, iar orele tind asimptotic către infinit.

Şi pentru că veni vorba de timp, să revenim la timpul nostru. Eram în faţa Palatului Cercului Militar Naţional, în Piaţa Tricolorului, la ceremonia de citire solemnă a numelor eroilor căzuţi în Primul Război Mondial. Presă multă, PR-işti pe măsură. S-a nimerit să stau lângă Elisabeta Preda, care se ocupă cu relaţiile publice la Brigada 30 Gardă "Mihai Viteazul". Privindu-i pe cei din Garda de Onoare, mi-am amintit de primul meu serviciu la Drapel şi i-am povestit lui Beti cât de mult îi admir pe acei oameni ce reuşesc să stea nemişcaţi, ca nişte statui vii, minute-ntregi care, de cele mai multe ori, devin ore. Ea a făcut pasul următor şi m-a invitat să trec dincolo de admiraţie, să vin în unitate, unde aş putea sta de vorbă cu câţiva dintre ei.

Începuturile

În noiembrie, încep pregătirile pentru paradă. Mai întâi în unităţi, apoi, cu o săptămână înainte de Ziua Naţională, antrenamentele se desfăşoară pe câmpul de instrucţie de pe Ghencea. În cazarma Brigăzii 30 Gardă deja erau detaşamente care făceau antrenamente pentru 1 Decembrie. Militarii, îmbrăcaţi cu ţinuta  mozaic, purtând pe cap acele şepci cu cozoroc înalt, cu care ne-am obişnuit să-i vedem la ceremonii, se antrenau pentru paradă. Am tras cu ochiul, din mers, la instrucţia unei subunităţi: rigoare ca la... Gardă!

Ne întâlnim cu trei militari: locotenentul Daniel Pâslariu, plutonierul-major George Teodor Cristea şi caporalul clasa a III-a Adrian Crăciun. Cel care sparge gheaţa este locotenentul Daniel Pâslariu. Începem cu începutul, cu acea zi în care un ofiţer de la Biroul informare-recrutare a venit la Liceul de Metrologie "Traian Vuia" din Bucureşti. "Mi-a plăcut prestanţa dumnealui, uniforma, statura, ipostazele şi m-am dus să-l întreb de ce este la noi în liceu. Atunci mi-a revenit vechea mea dorinţă – aceea de a veni în armată – şi am chiulit de la ora de fizică pentru a sta de vorbă cu domnul maior, apoi am fost la Biroul informare-recrutare din sectorul 4, unde mi-am făcut dosarul de candidat". În anul 2008 intra în Academia Forţelor Terestre iar în 2011 era la Făgăraş, pentru cursul de bază. Acolo a fost luată şi hotărârea de a veni la (pe vremea aceea) Regimentul 30 Gardă. "Îmi doream să mă întorc neapărat în Bucureşti, fiindcă aici aveam familia şi tot aici era şi prietena mea cu care, mai târziu, m-am căsătorit; însă circula zvonul că nu se va scoate niciun loc în Capitală. S-a întâmplat ca atunci să vină în Centru colonelul (la acea dată) Ovidiu Pop, comandantul Regimentului 30 Gardă. Ne-a făcut o scurtă prezentare a unităţii şi a ceea ce face un militar de la Gardă în cadrul ceremoniilor militare. Cum, din ceea ce ne prezentase, începuse să mă atragă ideea de a veni la Regimentul de Gardă, am răspuns afirmativ".

Cariera la Brigada 30 Gardă a început, pentru plutonierul-major George Teodor Cristea şi pentru caporalul clasa a III-a Adrian Crăciun, din postura  militarului în termen care a avut "neşansa" de a nimeri la Gardă. De ce am scris "neşansa"? Pentru că, spre deosebire de alte unităţi, în Brigada 30 Gardă regulile privind portul uniformei, relaţiile între militari şi, în general, tot ceea ce ţine de disciplina militară sunt milimetric apropiate de prevederile regulamentare. Iar instrucţia de front... cât cuprinde!

"Înainte să mă încorporeze, căutam tot felul de subterfugii ca să «fentez» armata. Mi-era frică de armată, o frică alimentată de poveştile pe care le spuneau toţi cei care o terminaseră. Ulterior, mi-am dat seama că unele dintre ele erau exagerate iar dracul nu era chiar atât de negru". Prima zi de armată a început cu echiparea la magazie şi s-a încheiat cu nelipsitele antrenamente la echipare şi dezechipare dinaintea stingerii. "Instrucţia era foarte grea. Acum, când privesc în urmă, nu ştiu dacă la vârsta pe care o am, aş mai rezista în ciclul întâi. Făceam foarte multă pregătire fizică, iar noi, veniţi din viaţa civilă, nu eram obişnuiţi cu astfel de efort. Alergam câte 3-4 km zilnic, făceam flotări, eram angrenaţi în diferite jocuri care ne solicitau foarte mult. Dar nu era numai pregătirea fizică, erau şi celelalte categorii de instrucţie, toate neobişnuite pentru noi ".

Timpul a trecut şi a venit şi ciclul doi, unde, credea el, instrucţia va fi mai... soft. Dar s-a înşelat. "Acum trebuia să învăţăm cu totul alte lucruri: făceam antrenament la pasul de defilare (era vechiul pas de defilare), de asemenea, trebuia să învăţăm mânuirea carabinei. Poate părea ciudat să spun că în ciclul doi învăţam pasul de defilare, dar pentru noi era altceva. Circula o vorbă în regiment: «Toţi soldaţii bat pas de defilare, dar la Regimentul de Gardă, pasul de defilare se ridică la artă». Iar exigenţa – atunci, ca şi acum – era foarte, foarte ridicată".

Caporalul clasa a III-a Adrian Crăciun a venit la Regimentul 30 Gardă de la Curtea de Argeş: "De a doua zi de armată s-a schimbat totul: trebuia să ne încadrăm în programul unităţii – ceea ce era destul de greu la început – şi să facem faţă efortului la instrucţie. Mi-a fost greu, pentru că nu mai aveam libertatea cu care eram obişnuit şi, uneori, nu eram de acord cu ceea ce trebuia să fac. Cu timpul, chiar dacă era mult de lucru şi efortul depus foarte mare, nu numai că m-am obişnuit, dar a început să-mi placă. Atât de mult, încât după terminarea stagiului militar, m-am decis să mă angajez aici".

Primele ceremonii

Discutând cu cei trei, aş putea spune că prima participare la o ceremonie militară, din postura unui militar din Brigada 30 Gardă, este asemenea primei ieşiri a unui actor pe scenă. Oricâte repetiţii ar face înainte, seara premierei (mai ales când este prima premieră) este plină de emoţii şi de întrebări care încep cu "dacă...?". Pentru că la Gardă totul trebuie să iasă perfect, iar aici contează fiecare detaliu: de la salut şi până la cadenţa pasului de defilare. Totul trebuie să fie perfect aliniat şi perfect sincronizat, ca o reflectare la infinit între oglinzi paralele.

"Majoritatea misiunilor noastre au contact cu publicul, iar oamenii văd rezultatul pregătirii noastre – spune locotenentul Daniel Pâslaru. Dar în spatele acestui rezultat sunt ore şi zile întregi petrecute pe platoul unităţii. Antrenamentele ne sudează unii cu alţii şi aşa se construieşte o înţelegere aparte între comandantul de pluton şi subordonaţi. Fără această înţelegere reciprocă, nimic nu funcţionează. Aici suntem ca o mare familie, iar acest sentiment ne ajută foarte mult."

Prima ieşire în public a locotenentului Pâslaru n-a fost în gardă, ci într-un şir de onoare. Abia după ceva timp, în care a acumulat experienţă, a ajuns şi într-o gardă. "Era vizita unui prim-ministru la invitaţia omologului său din România, iar eu am fost într-un şir de onoare la aeroportul internaţional «Henri Coandă». Am avut foarte multe emoţii, pentru că înainte ca persoana oficială să treacă pe lângă noi şi să-i dăm onorul – salutul la sabie, care trebuie să fie sincron – mi-am dat seama că sunt foarte multe detalii pe care eu cu «oglinda» mea trebuia să le luăm în considerare: când să salutăm, câte secunde trebuie să stăm cu sabia în onor, când să ne întoarcem şi aşa mai departe. Sunt aspecte mărunte, detalii care compun întregul, şi dacă se greşeşte la aşa ceva, se vede instantaneu. De aceea este nevoie de foarte multe repetiţii ca să ajungem la a executa mânuirile de sabie sau de carabină într-o perfectă sincronizare. Atunci abia mă stăpâneam să nu tremur de emoţie. Acum, când mai iau parte la astfel de activităţi, a devenit o obişnuinţă".

După ce a terminat perioada de pregătire, când încă mai era militar în termen, caporalul clasa a III-a Adrian Crăciun fusese repartizat la subunitatea MON, adică aceea care asigura garda la Monumentul Ostaşului Necunoscut. Despre prima gardă nu are prea multe amintiri, însă poartă în minte imaginea unui copil: "Atunci se intra în post cu vechiul pas de defilare, după care urma ceremonialul de predare-primire a postului. Erau o serie de mişcări destul de complexe, care atrăgeau publicul. De regulă, cu o jumătate de oră înaintea schimbului, se strângea lumea la monument ca să vadă «spectacolul». Era o bucurie ca, după efectuarea schimbului, garda să plece în aplauzele celor prezenţi. Atât de mult le plăcea ceremonialul, încât ştiau fiecare secvenţă şi, mai mult, erau atenţi la tot ceea ce făceam. Îmi amintesc cum un copil cam de şapte ani i-a atras atenţia mamei că un coleg a rămas puţin în urmă faţă de mine. Nu credeam să le placă atât de mult, încât să ştie pe de rost întreg ceremonialul".

Plutonierul-major George Teodor Cristea a făcut prima gardă tot când era militar în termen şi chiar în ciclul întâi de instrucţie, când făcaeau mai mult pregătire militară generală. "Cei din ciclul doi erau implicaţi la vizita unui preşedinte, iar noi a trebuit să asigurăm Garda de Onoare la o înhumare. Acum, cu experienţa pe care o am, ceremonia respectivă mi se pare relativ simplă. Însă atunci, fiind ciclul întâi, ni s-a părut ceva extraordinar. Puteam participa şi noi la o ceremonie militară, aşa cum făceau ceilalţi. Emoţiile au fost mari, pentru că ne doream ca totul să iasă bine. Totul s-a desfăşurat aşa cum trebuie şi chiar am primit laude din partea şefilor noştri".

Priviri dintr-o bulă temporală

Cu siguranţă că aţi văzut acele secvenţe video când subiectul stă aproape fix, în timp ce în jurul său lumea se mişcă brownian, în viteză. Parcă cel filmat s-ar afla într-o bulă temporală, rupt de timpul care curge în afara sa. Cam aşa-i văd pe militarii de la Gardă atunci când stau în posturi: nemişcaţi, încremeniţi în timpul propriu, în timp ce dincolo se desfăşoară ceremoniile ori festivităţile la care, în felul lor, şi ei iau parte.

În interiorul bulei însă se dă o luptă: cu sine şi cu fiecare parte a corpului. Atunci când stai cu carabina în onor, oricât de bine ai fi antrenat, la un moment dat muşchii încep să protesteze, degetele să amorţească şi, uneori, mai pică şi câte o crampă. Asemenea păsării flamingo, care-şi odiheşte-n timpul somnului câte o jumătate din corp, militarii de la Gardă au învăţat unele tehnici ca să reziste fizic. "Eram în gardă de Ziua Aviaţiei, în 2013. Zi toridă de vară şi multe coroane de depus – povesteşte locotenentul Pâslaru. Nu aveam experienţa necesară, mi-era destul de greu, începusem să mă gândesc la fel şi fel de lucruri numai să treacă mai uşor timpul şi să-o scot la capăt cu bine. Când am ajuns în cazarmă, pe dedesubt eram fleaşcă cu toţii. Tricourile de pe noi parcă fuseseră băgate într-un lighean cu apă. Le storceam şi curgea apa din ele. Dar am trecut cu bine şi acest extemporal."

"Mai sunt unele momente din timpul ceremoniilor când eşti singur cu tine – intervine caporalul clasa a III-a Adrian Crăciun. Şi atunci începi să te uiţi în jur, să priveşti oamenii. Te gândeşti la cei dragi, faci planuri pentru acasă, apoi începi să te motivezi ca să rezişti. Cei din faţa ta aşteaptă mult de la tine şi nu vrei să-i dezamăgeşti".

Plutonierul-major Cristea spune că fiecare misiune este plină de emoţii, pentru că nicio misiune nu seamănă cu alta, chiar dacă se desfăşoară după nişte tipare specificate în regulamente: "Întotdeauna apar lucruri neprevăzute, pe care noi, cu experienţa pe care o avem, trebuie să le rezolvăm rapid, ca totul să iasă foarte bine. Cea mai mare satisfacţie este la sfârşit, când lumea aplaudă. Mai ales de 1 Decembrie, după ce trecem de Arcul de Triumf, toată lumea de pe margine ne aplaudă. Şi atunci te simţi mândru că faci parte din Brigada 30 Gardă".

Militarii Brigăzii 30 Gardă "Mihai Viteazul" nu se pot plânge de plictiseală. Activitatea lor nu se restrânge numai la misiunile pe care, de regulă, le vedem la televizor. Ei sunt solicitaţi la multe alte ceremonii şi activităţi protocolare şi, din câte ştiu, efectivele nu sunt pe măsura cererilor. De aceea, o întrebare firescă şi-a făcut drum în dialogul nostru: "Cum staţi cu timpul liber?" Răspunsul a venit prompt, de la plutonierul-major Cristea: "Ţinând seama că eu şi cu caporalul Crăciun avem deja copii, iar al domnului locotenent este pe drum, înseamnă că avem şi ceva timp liber...".

Timp liber ar fi, dar s-ar hazarda ca să-şi planifice ceva pe termen lung. De aceea şi grupul de prieteni cu care se întâlnesc în partea civilă a celor 24 de ore sunt tot din mediul militar. Poate şi pentru că ei înţeleg mai bine atunci când o întâlnire planificată cu o săptămână înainte, este anulată în ultimul moment.

Locotenent Daniel Pâslaru: "Prefer să stau acasă, să ne uităm la un film, mai citim o carte sau avem... să le spun activităţi recreative. Concediile ni le-am petrecut, până acum, la munte sau la mare". Plutonier-major George Teodor Cristea: "Acum, timpul liber mi-l ocupă copilul, pentru că tocmai a început clasa zero. Dar anul următor vreau s-o duc şi pe soţia mea pe munte. M-am gândit la Jepii Mici, pentru că traseul este mai accesibil. În rest, ne mai întâlnim cu prietenii de familie, şi ei militari. Programul este asemănător, avem subiecte de discuţie...".

Caporal clasa a III-a Adrian Crăciun: "Îmi petrec timpul cu familia, la sfârşit de săptămână mergem în vizită fie la părinţii mei, fie la socri. Specificul unităţii noastre nu-ţi prea permite să-ţi faci planuri în anumite perioade din an, pentru că la noi nu există program de luni până vineri. La noi, programul este de luni până luni".

Împarte cu prietenii tăi:

Ultimele articole


Cu dragoste, din Afganistan, pentru copiii noştri
Publicat pe: 23.10.2017
Afişări: 131

1 Octombrie - Ziua Internațională a Medicului
Publicat pe: 01.10.2017
Afişări: 138
Start la Alpiniada Vânătorilor de Munte - etapa de vară
Start la Alpiniada Vânătorilor de Munte - etapa de vară
Publicat pe: 20.09.2017
Afişări: 549
Plt. Ciprian Găină alături de un poliţist afgan
Portret de militar
Publicat pe: 02.08.2017
Afişări: 607
Interviu acordat de specialist Gizela Lupescu Sergentului Austin Majors din cadrul Centrului de operații media SG-17
"Getica Saber-17" - Oaspete la tine acasă
Publicat pe: 10.07.2017
Afişări: 502

Oamenii de lângă noi
Publicat pe: 03.07.2017
Afişări: 627
Cursuri în ... familie
Cursuri în ... familie
Publicat pe: 20.06.2017
Afişări: 3,092

Citeşte şi:

Comentarii