„Invictus Games” – un nou episod

Maior Silviu-Petru BÂDILIŢĂ
Publicat pe 08.03.2017

Lotul lărgit al Invictus Team Romania, cu o parte dintre antrenori şi susţinători

 

Pe timpul primului cantonament al lotului lărgit al „Invictus Team Romania”, desfăşurat pe parcursul a două săptămâni în luna februarie, în bazele de pregătire sportivă ale Clubului Sportiv al Armatei „Steaua” de la Săftica şi Bucureşti, am surprins câteva momente şi gânduri ale unora dintre membrii lotului ori ai celor implicaţi în pregătirea echipei ce ne va reprezenta la Jocurile Invictus de la Toronto.

După ce am fost prezenţi la momentele de oficializare ale constituirii lotului lărgit pentru Jocurile Invictus (ce se vor desfăşura în luna septembrie a acestui an la Toronto), respectiv prezentarea  proiectului, membrilor lotului, a tehnicienilor şi a programului de pregătire, dar şi înmânarea legitimaţiilor şi echipamentelor sportive, şi mai ales după ce am cunoscut o parte dintre cei care s-au dedicat acestui proiect, am hotărât să continuăm a urmări povestea Invictus Games, dar mai ales a oamenilor din spatele ei.

Vom face acest lucru şi în continuare, pentru că este o poveste de succes, nu neapărat prin prisma unor rezultate sportive cuantificabile, cât mai ales prin ceea ce aduce oamenilor implicaţi în proiect, a celor din preajma lor (familie, prieteni, colegi) şi a tuturor celor care iau contact cu acest fenomen şi sunt, într-un fel sau altul, inspiraţi de cei care au reuşit să-şi depăşească condiţia şi să devină membri utili şi activi ai comunităţilor din care fac parte.

Am reuşit, pe parcursul a două zile din această perioadă de cantonament, să aflu gândurile şi, parţial, poveştile câtorva din militarii care participă la proiectul Invictus Games, dar şi a unor membri ai echipei tehnice din jurul lor.

Pentru a reflecta cât mai personalizat şi mai autentic opiniile şi gândurile lor, redăm, într-o formă relativ „brută”, discuţiile avute cu aceşti oameni.  

Sportivii...

Plutonierul Ionuţ Claudiu Butoi, rănit în august 2008, acum concurent la tir cu arcul. Circa trei ani a durat „stabilizarea” stării medicale a militarului. După trei  ani a divorţat, băiatul a rămas la soţie, iar după patru ani de la divorţ s-a recăsătorit. „Familia, care m-a susţinut mereu, nu înseamnă numai soţie, ci şi părinţi, fraţi, surori... Cel mai greu mi-a fost când a murit tatăl”. A fost cel mai greu până a realizat că se poate descurca singur: „În casă nu mai aveam nevoie de ajutor, mergeam singur la baie, mă spălam, mă îmbrăcam singur, făceam drumuri singur cu maşina...".

A fost în lumea sportului şi până a fi rănit: „Înainte de incident eram antrenor de fotbal, la nivel de judeţeană, dar cu perspective de a ajunge mai sus. Sportul e o metodă de recuperare foarte eficientă, şi e un mod de a-ţi petrece timpul, simţi că faci ceva util”. Deşi în activitate, cu o muncă la birou, consideră că nu e acelaşi lucru cu a face sport. Are înţelegere din partea unităţii, pentru a face activităţi sportive, inclusiv în cadrul Clubului "Steaua", unde este detaşat pentru o perioadă, nu doar pe timpul cantonamentului: „Nu poţi da randament ca sportiv, fără antrenor. Vreau să mă pregătesc şi pentru jocurile paralimpice, nu doar pentru cele legate de Invictus Games. Este o satisfacţie mai mare să vezi că poţi fi competitiv şi la paralimpic, este o autodepăşire a mea".

„Pentru mine, chiar şi dacă nu intru în lotul final pentru Invictus Games, e un câştig. Îmi dau seama că atât pot face, atât pot duce. Dacă sunt alţi colegi mai competitivi, cu atât mai bine, bucuria este mai mare; e important să facem o figură frumoasă, pentru că, până la urmă, reprezentăm România. Iar asta pentru mine reprezintă totul, în momentul de faţă. Având în vedere că din şapte zile, cinci zile pe săptămână stau departe de familie, e un sacrificiu care pentru mine merită. Întotdeauna am făcut-o cu mare drag şi niciodată nu m-am dat înapoi când a fost vorba de a reprezenta România, este patria unde m-am născut. Niciodată nu am putut sta departe, plecat, deşi am încercat. După accident mi s-a oferit ocazia de a sta în Germania; n-am rezistat decât o lună de zile. Nu m-aş vedea să trăiesc în altă ţară”.

R.: Cum este să fii parte din proiectul Invictus?

I.C.B.: Este o onoare. Şi am învăţat că trebuie să ne înţelegem unul pe celălalt, că trebuie să ne luăm ca atare. Atâta timp cât nu toţi gândesc la fel, e puţin mai greu, dar în momentul în care şi vrei să înţelegi pe cel de lângă tine, se poate.

R.: Deci, cumva, situaţia  în care ai ajuns te-a făcut să priveşti altfel viaţa şi pe cei din jur...

 I.C.B.: Da, să fiu mai uman şi să am un caracter mult mai bun.

R.: Participarea la Invictus Games are şi o componentă comemorativă…

I.C.B.: Da, aşa e. Deşi nu-i mai putem aduce înapoi pe cei căzuţi în teatrele de operaţii, dăm dovadă că putem merge înainte, cu toate pierderile suferite, nu doar cele personale. Eu mi-am pierdut comandantul de piesă, care pentru mine a însemnat foarte mult, cu care aveam o relaţie specială şi căruia încă merg să îi aprind o lumânare şi să-i pun o floare.

Plutonierul Emil Florin Cojocaru, rănit în anul 2009, a avut nevoie de cinci luni de recuperare. Legat de incident, a încercat să implice cât mai puţin familia: ştiind cum sunt soţiile, i-a spus minimum necesar acesteia.

R.: Cum ai făcut loc sportului în viaţa ta?

E.F.C.: În viaţa civilă nu am prea avut tangenţe cu viaţa sportivă, dar în armată am participat la mai multe competiţii specific militare: pentatlon, triatlon, cros.  După incident, m-am apucat de sport şi pentru socializare, pentru a fi împreună cu ceilalţi colegi răniţi. Altfel, afecţiunile fizice îmi cam limitează  mişcările, aşa încât pot participa doar la tir cu arcul. Este un sport static, care necesită concentrare şi gândire. Mi-a plăcut de la început de antrenorul nostru, domnul Robu. De astă toamnă, de când mi-a pus arcul în mână, am descoperit pasiunea aceasta, care este şi o relaxare (n.n.: una relativ costisitoare, dar cu care şi-a contaminat şi familia). Am ajuns acasă şi mi-am luat arc. Apoi, am învăţat să-l pregătesc singur. Am pierdut foarte multe nopţi pe internet, pentru a învăţa cum se aranjează arcul.

Colonelul Augustin Pegulescu, rănit în anul 2009, a avut 321 de zile de spitalizare, o perioadă grea, cu un impact deosebit mai ales asupra copiilor, „cu care am avut un contact destul de sporadic. Grija lor, combinată cu curiozitate, probabil legat de cum arată, ce face, ce va putea face tata, a fost ceva destul de greu de trăit”.

Cât despre tirul cu arcul, consideră că în primul rând e un sport care se potriveşte foarte bine cu meseria de militar. Şi-a cumpărat încă de acum câţiva ani arc sportiv şi mai practică, atât cât îi permite forma fizică şi proteza, înot şi exerciţii la sală, ca formă de recreere, de relaxare. Consideră sportul ca cea mai bună formă de recuperare după un astfel de eveniment. Din experienţele avute la centre din ţară din cadrul spitalului militar unde a fost tratat, dar şi la clinici private, a văzut că, din păcate, deşi există tehnicieni foarte bine pregătiţi din punct de vedere al execuţiei unui picior protetic, partea de utilizare a acestuia prin sport, prin mişcare, nu e tocmai bine creionată. Neputând face mişcare la o capacitate suficient de mare în cadrul clinicii, nu poţi spune clar că proteza sau cupa protetică îţi poate permite maximum de mobilitate pe care l-ai putea avea. „În SUA, nimeni nu îţi dădea un picior protetic până nu erau convinşi că poţi să faci ceva cu el”.

R.: Cum credeţi că aţi evoluat în timpul acestei perioade de pregătire?

A.P.: Perioada a fost foarte binevenită, pentru faptul că ne-am reîntâlnit colegii, cu care ne ştim de mult timp şi am participat împreună la foarte multe activităţi – de la defilările de Ziua Naţională, până la comemorări ori alte activităţi cu caracter festiv. Este prima ocazie în care putem sta atât de mult timp împreună şi reuşim să ne dăm seama fiecare despre celălalt în ce situaţie este cu adevărat, pentru că una e să te vezi azi şi să te desparţi mâine, şi este altceva când stăm două săptămâni şi ne antrenăm împreună. Mai mult decât faptul că vezi ce poate celălalt, am observat un lucru extraordinar: aceşti oameni au o voinţă de fier. Inclusiv colegii de la tir cu arcul; unii au probleme cu ochii, şi trag, şi aţi fi uimit să vedeţi că trag bine. Antrenorul nostru ne spune cât de greu şi cât de mult timp îi este necesar unui arcaş să se formeze. Oamenii aceştia, într-o perioadă de două săptămâni, au învăţat deja „abc-ul” acestui sport.

R.: Cum credeţi că v-a schimbat viaţa evenimentul respectiv? 

A.P.: Este indubitabil că viaţa de după accident nu mai seamănă deloc cu viaţa de dinainte. Mă consider o persoană care şi-a făcut datoria, nu mi-am dorit să devin erou şi nimic din ce mi s-a întâmplat. Toată lumea vrea să vină sănătos înapoi acasă...

În acelaşi timp, oamenii trebuie să înţeleagă că există viaţă şi după. Totul este să vrei, să-ţi impui şi lucrurile pot evolua în bine. Mi-aduc aminte că am fost suficient de pozitiv inclusiv în spital şi am fost foarte fericit că nu am avut nevoie de terapie psihică recuperatorie după incident; în urma a vreo trei zile de evaluare, cei de acolo au înţeles că am depăşit momentul critic. Evident, sunt şi momente mai dificile, când mi-aş dori cu ardoare să pot să fac ceea ce făceam înainte...

Am căutat în toată această perioadă să interacţionez cu oameni cu acelaşi gen de probleme, nu doar cu militarii noştri, şi am rămas profund uimit de modul cum unii pur şi simplu radiază de viaţă, au o viaţă consistentă. Când ai o viaţă plină, ţi-e greu să stai să-ţi plângi de milă.

R.: Cum trăiţi posibilitatea de a vă reprezenta ţara la Invictus Games

A.P.: Sentimentul de a fi purtător al însemnelor naţionale la un astfel de eveniment nu poate fi descris în cuvinte şi, dacă pot face o paralelă, aş vrea să reliefez sentimentul de mândrie pe care l-am încercat de 1 Decembrie când, îmbrăcat în uniformă militară şi cu tricolorul pe mânecă, am defilat pe sub Arcul de Triumf. Bucuria cea mai mare este să reprezentăm Drapelul şi culorile naţionale la acest eveniment la care participă majoritatea membrilor Coaliţiei şi ai NATO şi, de ce nu, să ne măsurăm forţele cu colegi aflaţi în aceeaşi situaţie ca şi noi, din alte armate, să încercăm să dăm tot ce putem şi ce avem mai bun în noi, astfel încât să nu fie vorba doar o simplă plimbare pe relaţia Bucureşti -Toronto şi înapoi.

De ce nu, poate la un moment dat o să avem o zi comună, o dată anume de comemorare a tuturor celor care au participat în cadrul Coaliţiei, ori care au căzut în teatrele de operaţii.

Plutonierul Cătălin Pârvu, rănit în anul 2011, a fost numit căpitanul echipei pe perioada cantonamentului.

R.: Cum a fost afectată familia?

C.P.: Familia nu a cunoscut nimic despre incident, până în momentul repatrierii. Recuperarea mea psihică, pot spune, a început odată cu alăturarea proiectului şi cauzei Invictus; m-am bucurat enorm că am fost invitat alături de ceilalţi colegi militari răniţi să fiu parte a acestui proiect. Odată cu acest cantonament, noi, cei 33 de militari, am început să ne cunoaştem între noi şi oarecum, uşor-uşor, să devenim o familie a lotului Invictus, încercând să ne ajutăm. În primul rând, Jocurile Invictus doresc să aducă în atenţia publicului, să spună societăţii civile că orice militar care a fost într-un teatru de operaţii şi a mai trecut şi printr-un incident, rămâne cu ceea ce se numeşte sindrom post-traumatic, iar Invictus Games doreşte să trateze aceste probleme şi simptome.

R.: Cum te descurci cu antrenamentele? Am văzut că tragi destul de bine.

C.P.: Da, mulţumesc. Pentru faza în care suntem, fiind şi primul cantonament, este bine. Am început pregătirea odată cu ceilalţi colegi ai mei, doar că facem şi pregătire individuală la unităţile de care aparţinem. Am făcut 14 ani de sport, iar în urma incidentului am rămas cu problemă la vertebre şi nu mai pot să alerg la un nivel foarte ridicat. Acum doar încerc să-mi depăşesc condiţia şi să-mi găsesc un stil de alergat propriu. Mă pregătesc la patru discipline: tir cu arcul, atletism, înot şi ciclism. Până la proiectul Invictus nu am mai făcut înot la nivel sportiv, dar acum, cu ajutorul maistrului Felix de la Clubul "Steaua" al Armatei, care ne-a susţinut, ajutat şi îndrumat, sper să pot face performanţă şi în acest domeniu.

R.: Crezi că s-a făcut tot ce s-a putut pentru a ajuta militarii aflaţi în situaţia voastră?

C.P.: Da, şi spun acest lucru pentru că noi, cei 33 de militari, vedem, simţim acest lucru, că se încearcă a fi ajutaţi pe cât posibil. Ne-ar fi plăcut să avem mult mai mulţi colegi dintre militarii răniţi alături de noi. Poate pe viitor, la anul... Avem alături asociaţiile "Invictus", "Povestaşii", "Camarazii", conducerea ministerului, deci suntem susţinuţi.

R.: Crezi că ceea ce faceţi cu proiectul Invictus are legătură şi cu comemorarea celor căzuţi?

C.P.: Sigur, în primul rând, avem întotdeauna recunoştinţă pentru cei care nu mai sunt printre noi. De multe ori, noi am avut de învăţat de pe urma acestor militari eroi, care şi-au pierdut viaţa în timp ce-şi făceau meseria. Eu personal i-am cunoscut pe doi dintre militarii căzuţi în teatrele de operaţii. De pildă, de la maiorul (p.m.) Vasile Unguraş am învăţat meseria de poliţist militar.

Plutonierul-adjutant principal Eugen Mănăilă, rănit în februarie 2010, în cadrul unei ambuscade, a avut un picior sfârtecat, trei coaste rupte, umărul dislocat, mâna ruptă. Are nouă operaţii, din care şase în Germania şi circa 14 luni de recuperare. A stat în căruciorul cu rotile o vreme, a învăţat din nou să meargă, luând-o de la zero. A rămas cu o pareză a nervului sciatic la piciorul drept, ceea ce conduce la un control slab al piciorului; participă la powerlifting şi ciclism.

Este de la început implicat în acest proiect, fiind participant în cadrul echipei de observatori la ediţia din mai 2016 a Jocurilor Invictus, din Florida, SUA.

R.: Care au fost efectele asupra familiei?

E.M.: Familia a fost afectată, desigur, dar am stat permanent alături, la un moment dat eu îi încurajam. Chiar am avut un ajutor nesperat din partea fiicei mele, care, aş putea spune, a fost "cea mai tare" din toată familia, avea o încredere foarte mare. Este greu să vezi omul cel mai puternic din familie doborât, pus jos. Dar apoi m-am ridicat...

Toate acestea le cam las în urmă în momentul în care am intrat în sala de sport, ele încet-încet s-au estompat, le-am dat cât mai departe de mine.

R.: Ca parte a acestui proiect, cum priveşti lucrurile, legat de sport?

E.M.: Am avut o viaţă de sportiv, chiar către zona de performanţă, în tinereţe.  Ulterior, am păstrat acest obicei prin natura profesiei, fiind în structuri în care se punea un accent deosebit pe zona sportului. Recuperarea după incident s-a bazat în special pe activităţi sportive, ca şi pe un fel de autoeducaţie de a-ţi învinge limitele. Asta este şi proiectul Invictus, este un proiect pentru educaţie, un proiect despre camaraderie, este un proiect prin care îţi învingi limitele, nu pe altcineva, ci pe tine însuţi, în fiecare zi. Alegerea sporturilor pe care le fac ţine şi de limitările mele din punct de vedere medical, recomandările specialiştilor, dar şi de istoricul meu sportiv. 

R.: Să-ţi reprezinţi ţara în cadrul acestui proiect este şi o formă de comemorare a celor căzuţi...  

E.M.: Comemorarea înseamnă a nu uita, îmbinat cu forma cea mai înaltă de respect, a nu uita persoana respectivă, sacrificiul ei.

A-ţi reprezenta ţara este obiectivul suprem, care cred că este valabil pentru toţi camarazii mei. Noi, cei care în marea noastră majoritate am fost luptători, rupţi acum de această zonă datorită unor limitări foarte mari date de grade de invaliditate, avem, în cadrul acestor jocuri, posibilitatea de a reprezenta ţara, de a sta mândri lângă aliaţii noştri şi de a vedea cu mândrie cum steagul României flutură alături de celelalte steaguri, ceea ce înseamnă aproape totul pentru noi.

Sergentul-major Bogdan Dragomir, din Buzău, rănit în Afganistan în mai 2016, se află încă în plin proces de recuperare, are nervii de la umărul drept afectaţi pe partea senzorială şi motrică, concurează la proba de atletism.

„A fost foarte greu pentru familie, dar mi-a fost alături, m-a sprijinit moral şi m-a ajutat să trec cu bine peste incident şi rănile avute. Recuperarea prin sport ajută foarte mult, dacă nu făceam mişcare, cred că nu reuşeam să mă reintegrez şi nu ajungeam la forma în care sunt acum”.

R.: Cum priveşti participarea ta la acest proiect, ce însemnătate are pentru tine?

B.D.: În incident mi-au murit doi colegi, doi "fraţi" pot spune, cu care eram ca o mică familie. Cred că ce facem noi ca şi militari răniţi, prin acest proiect, e un omagiu adus militarilor căzuţi la datorie. Şi mai cred ca e o onoare să fac parte din proiectul Invictus şi să-mi reprezint ţara, e o altă modalitate "de a ţine steagul sus".

... cei care îi veghează şi îi pregătesc...

Plutonier-major Mariana Ilie, medic kinetoterapeut al Clubului Sportiv al Armatei, cea care a avut grijă de proaspeţii sportivi aflaţi în cantonament, a privit dintr-o perspectivă nu doar medicală contactul cu militarii răniţi. Punând accentul mai degrabă pe modul de  interacţiune, ea declara: „Pentru că ei vin cu nişte traume în urma rănilor dobândite, trebuie abordaţi cu mai multă blândeţe, cu înţelegere. E o provocare şi totodată o plăcere să lucrezi cu nişte oameni aparte. Nu au fost probleme deosebite, din punct de vedere medical. Sunt convinsă că vor face faţă ca sportivi, îi văd motivaţi, pătrunşi de spiritul de competiţie, încet-încet au adoptat rigorile specifice unui sportiv de performanţă. Sportul îi ajută extraordinar de mult în cadrul recuperării, nu doar strict din punct de vedere medical, ci pentru că se focusează pe altceva, le oferă şi un sentiment de împlinire, se simt utili şi văd că pot face performanţă în sport”.

Aurel Robu, antrenor de tir cu arcul la "Citadel Artemis Archery Club", Bucureşti. A început tirul cu arcul ca sportiv în 1976, a trecut prin titlul de campion, maestru al sportului, arbitru internaţional, arbitru continental, iar acum, de 10 ani, se ocupă şi de antrenorat. „De cinci ani am început activitatea la Clubul <Citadel>, unde am descoperit un pasionat, participant în teatrele de operaţii. Este vorba de Dorin Petruţ, colonel în retragere, care, după numai patru luni de pregătire, a obţinut rezultate foarte bune la concursul naţional (locul II pe ţară, în 2016, la tir cu arcul, la arc cu scripeţi). Prin intermediul lui am ajuns în proiectul Invictus, am avut câteva discuţii la Ministerul Apărării, la Clubul <Steaua> şi am fixat un plan de bătaie, iar acum, până în luna septembrie, căut[m să-l îndeplinim”.

R.: Cum se descurcă militarii din lot?

A.R.: Deşi cei mai mulţi dintre aceşti sportivi nu au mai făcut tir cu arcul, au venit cu un bagaj de aptitudini dat de pregătirea ca militari, pregătire fizică, un mental foarte bun, ceea ce este esenţial pentru a performa în tirul cu arcul. Astfel, le-a venit destul de uşor să se specializeze în proba de tir cu arcul, arc olimpic şi arc compound, probele care vor fi la Toronto.

O parte dintre ei, cu care am reuşit, fiind mai aproape de Bucureşti, să fac antrenament la Clubul "Steaua" al Armatei, au participat la campionatul naţional în sală, unde Dorin Petruţ a ieşit campion pe ţară la divizia paralimpică.

R.: Cum e să lucraţi cu sportivi cu dizabilităţi?

A.R.: Nu există diferenţe deosebite. Am mai avut colegi arcaşi care, în urma unor accidente, au ajuns în diverse stadii de dizabilitate, dar i-am pregătit absolut normal şi s-au comportat ca şi ceilalţi sportivi.

Tirul cu arcul este un sport individual. În momentul în care te afli pe linia de tragere, nu are voie absolut nimeni să te deranjeze; există doar arcul, săgeata şi ţinta; nu ai alţi inamici care să te vâneze, decât propria persoană şi performanţa pe care vrei să o atingi.  Eu cred că tirul cu arcul ar putea rezolva multe din tensiunile din societatea noastră. Dacă noi avem circa 1.000-1.500 de sportivi legitimaţi, în Italia sunt peste 55.000, Franţa are circa 85.000, iar Belgia şi Olanda – de ordinul zecilor de mii.

Am promovat în şcoli acum doi ani un program de promovare a tirului cu arcul în rândul copiilor, care a fost foarte bine primit, dar care trebuie repetat pentru a avea rezultate. Trebuie să aducem iarăşi copiii pe terenurile de sport, pentru a avea un viitor sănătos, fizic şi mental.

Horia Constantinescu, antrenor de canotaj la Clubul "Steaua", pregăteşte militarii la proba ergometru, aparat specific pregătirii canotorilor. Având un palmares de invidiat ca antrenor în cadrul unui sport ce a obţinut de-a lungul timpului zeci de medalii la marile competiţii internaţionale, declară că rezultatele de excepţie se obţin prin multă muncă, dar mai ales printr-o disciplină riguroasă.

R.: Cum evaluaţi sportivii pe care-i aveţi acum în pregătire?

H.C.: Am făcut o evaluare la început; practic, erau la nivelul zero la nivel tehnic, iar unii la nivel 1 sau 2 ca pregătire fizică. Într-o săptămână au început să înveţe mişcarea tehnică pe aparat şi au dovedit o creştere destul de bună. Este nevoie de o continuitate în pregătire pentru a păstra măcar nivelul atins. Au primit un program de pregătire (de amatori, cu două-trei antrenamente pe săptămână) pentru perioada următoare, dar trebuie ajutaţi să-şi continue pregătirea. Sunt cel puţin doi militari care dau dovadă de reale calităţi pentru această probă, având rezultate mai bune decât competitorii din state precum Canada sau Georgia, participanţi la Invictus Games. Din toate probele, cea de ergometru este, probabil, cea mai complexă.

... şi susţinătorii ...

Pe timpul pregătirii lor, sportivii din lotul Invictus au primit vizita unora dintre cei care sprijină acest proiect. Este vorba despre doi dintre membrii cunoscutei formaţii "Proconsul": Bogdan Marin (Bodo) şi Dragoş Dincă. Aceştia s-au antrenat împreună cu militarii şi au filmat câteva cadre pe care colegii noştri de la "ProPatria" le vor prelucra şi pune „pe piaţă” în curând... .

Apreciind munca tuturor, sportivi dar şi personal coordonator ori tehnic al lotului, le urăm pregătire uşoară şi cu rezultate care să-i mulţumească pe deplin.

Împarte cu prietenii tăi:

Ultimele articole

Plt. Ciprian Găină alături de un poliţist afgan
Portret de militar
Publicat pe: 02.08.2017
Afişări: 441
Interviu acordat de specialist Gizela Lupescu Sergentului Austin Majors din cadrul Centrului de operații media SG-17
"Getica Saber-17" - Oaspete la tine acasă
Publicat pe: 10.07.2017
Afişări: 329

Oamenii de lângă noi
Publicat pe: 03.07.2017
Afişări: 469
Cursuri în ... familie
Cursuri în ... familie
Publicat pe: 20.06.2017
Afişări: 2,944
Olimpiada de vară a sportului militar liceal, la final
Olimpiada de vară a sportului militar liceal, la final
Publicat pe: 24.05.2017
Afişări: 557
Cătălin Roşu, campionul Batalionului 185 Sprijin „Mureş”
Cătălin Roşu, campionul Batalionului 185 Sprijin „Mureş”
Publicat pe: 19.05.2017
Afişări: 1,031
Subofiţer şi preot într-o singură inimă
Subofiţer şi preot într-o singură inimă
Publicat pe: 15.05.2017
Afişări: 403

Citeşte şi:

De Ziua Internaţională a Sportului pentru Dezvoltare şi Pace, sărbătorită joi, 6 aprilie, o parte din militarii care participă la proiectul "Invictus...
Vineri, 8 mai, începând cu ora 18:00, la Casa de Cultură a Studenţilor Bucureşti a avut loc ediția a doua a Spectacolului caritabil de muzică...

Comentarii