Cu dragoste, din Afganistan, pentru copiii noştri

Plutonier-major Oana IEŞAN
Publicat pe 23.10.2017

După două misiuni executate deja în prăfuitul şi înfierbântatul teatru de operaţii din Afganistan, ai crede că deja m-am obişnuit cu dorul de casă, de familie şi în special cu dorul de copii.

Fals! Lucrurile nu sunt atât de simple. Repetitivitatea unei acţiuni nu îi îndepărtează efectele. Timp de şase luni, sufletul îţi este ars de durere, însă tot ce poţi face e să dai repede fuguţa la telefon, atunci când chiar te mistuie şi, preţ de câteva minute, să îi zăreşti chipul gingaş şi inocent, să îi auzi glasul dulce şoptind: „Mi-e dor de tine, mami!” sau „Te iubesc, mami!”. Sunt gânduri şi trăiri pe care nu le poţi împiedica, oricât de tare ai fi sau ţi-ai dori să fii! Şi dacă în prima misiune mi-am scos din minţi colegii, explicându-le că ei nu pot înţelege cât de greu îmi este mie ca mamă să stau departe de copilul meu, acum, la începutul celei de-a treia misiuni am realizat că vorbele mele erau pornite de la un clişeu. „Nu e nimic mai puternic pe lumea asta decât dragostea de mamă” - cam aşa suna.

Ei bine, dragilor, traiul în Afganistan mi-a arătat că viaţa bate orice clişeu. După două misiuni şi la două luni de la începutul celei de-a treia, am realizat că dragostea unui părinte, de fapt, nu se compară cu nimic. Am realizat că dragostea unui tată pentru puiul său este la fel de mare ca cea a unei mame. Nu pot să vă explic cât de mare mi-a fost uimirea atunci când mi-am văzut colegii plângând de-a lungul timpului, de dorul copiilor. Oameni maturi, bărbaţi în toată firea, pe care nu îi mişcau exploziile sau rafalele mitralierelor în mijlocul unei ambuscade, aveau ochii scăldaţi în lacrimi atunci când seara, la o ţigară, într-un moment de relaxare, mai povesteam fiecare din poznele pe care micuţii le-au făcut pe-acasă. De la o replică inteligentă la o prostioară minoră, de la o notă bună la una proastă, ne-am întrecut seri în şir în poveşti, care mai de care mai amuzante sau mai triste, însă fiecare poveste smulgea o lacrimă celui care o spunea, indiferent dacă era mamă sau tată. Şi sunt multe astfel de poveşti care merită spuse....cam tot atâtea câţi militari are acest detaşament.

 Însă, astăzi vreau să mă opresc doar la una. O singură poveste, care a inspirat acest material şi mi-a trezit amintiri dureroase ale unei copilării frumoase. S-a întâmplat într-o dimineaţă sufocată de căldura fierbinte a Afganistanului, când am primit un mesaj pe telefon de la colegul meu, plutonierul-major Marius Ducan. Şi pentru a fi mai uşor de înţeles, trebuie să vă spun că pe Marius îl cunosc de mulţi ani şi însumează toate calităţile pe care trebuie să le aibă un militar. Este un bun profesionist, un bun camarad, dar mai presus de toate, este un om bun, blând şi gata oricând să ajute. De aceea, iniţial, m-a îngrijorat puţin mesajul lui, dar m-am liniştit repede, pentru că aici, în teatrul de operaţii, când avem o problemă, mergem către cabinetul psihologic, şi nu către cel de relaţii publice. Însă aveam să înţeleg câteva minute mai târziu îngrijorarea colegului meu. Când a trecut pragul biroului, o tristeţe apăsătoare îi acoperea chipul brăzdat, de altfel, de o permanentă veselie. După un schimb de amabilităţi evident normale pentru ora matinală la care discutam, Marius îmi spune că este extrem de îngrijorat pentru fetiţa lui, Maria Amalia, că percepe o oarecare mâhnire în vocea sufleţelului de doar opt anişori rămas acasă, fapt care nu s-a petrecut anterior, în celelalte misiuni la care a luat parte. Îmi povesteşte cât de apropiaţi sunt, câte activităţi au împreună, cum se înţeleg. Îmi privesc colegul, îl ascult cu atenţie, gândindu-mă în acelaşi timp la motivul pentru care Marius îmi spune aceste lucruri. Oare mă întreabă pentru că sunt femeie şi sunt mamă, sau pentru că îşi doreşte ca un mesaj să ajungă la fetiţa lui şi altfel decât prin propria-i persoană? Încerc să îl încurajez, însă nu prea ţine. Şi mă ia prin surprindere. Nu dorul este motivul tristeţii sale, ci amărăciunea fetiţei sale.

Plecarea lui m-a lăsat extrem de îngândurată şi neliniştită. Am realizat că ne gândim prea puţin la ce simt copiii noştri atunci când plecăm de lângă ei. Explicaţiile fiecărei plecări, indiferent că e vorba de o aplicaţie, un exerciţiu sau o misiune, au intrat în rutina vieţii de militar. De fiecare dată sunt aceleaşi, spuse între tema de la matematică şi cea de la română, sau pe fugă, înainte de culcare. Oare cât înţeleg copiii noştri din ele? Ne-am pus sufletul gaj pentru ţară, da! Am făcut-o asumat, la vârste care ne-au permis să cântărim lucrurile şi să le înţelegem. Dar cum poate un sufleţel de doar câţiva anişori să înţeleagă responsabilitatea care însoţeşte jurământul militar? Cum poate înţelege că, în timp ce colegii au ambii părinţi la serbarea de Crăciun, el are doar unul, sau şi mai şi, doar bunicii, acolo unde ambii părinţi sunt militari? Acum realizez că le înţeleg suferinţa. Sunt copil de militar şi îmi aduc aminte că cea mai mare suferinţă pe care am avut-o, copil fiind, a fost atunci când tata a fost încazarmat pe timpul Revoluţiei din 1989. Nu eram mai mare decât e Maria Amalia Ducan acum, însă ştiu că a fost cea mai grea lună din copilăria mea, având în vedere legătura puternică pe care o aveam cu tata. Am lacrimi în ochi scriind aceste rânduri. Întâi, pentru că rememorez ceva neplăcut şi apoi pentru că realizez că e a treia oară când îmi las acasă fetiţa, cu speranţa că într-o zi va înţelege.

Mă gândesc că v-am dezamăgit puţin. Probabil vă aşteptaţi să citiţi despre realizările inimilor neînfricate şi ce s-a mai întâmplat aici, în teatrul de operaţii din Afganistan, în ultima săptămână. Dar, nu! Astăzi este despre Maria Amalia Ducan. Despre copii. Despre copiii noştri. Am girat cu viaţa pentru ţară, însă până când ţara îşi va cere tributul, sufletele noastre le aparţin. L-am rugat pe plutonierul-major Marius Ducan să îmi lase pe un bileţel un mesaj pentru fiica sa. A făcut-o, însă era din nou o explicaţie a motivului pentru care el se află aici şi nu lângă ea. Am scris eu aceste rânduri, tocmai pentru a transmite un mesaj Mariei Ducan, fetiţei mele şi tuturor copiilor ai căror părinţi sunt aici:

 “Dragă copile,

… Mi-ai luminat sufletul din clipa în care ai apărut în viaţa mea. Sunt mândru că m-ai ales să îţi fiu părinte şi nu e zi în care să nu îi mulţumesc Domnului că eşti parte din viaţa mea. Am înţeles iubirea în momentul în care te-am ţinut prima dată în braţe. Aş vrea să îţi spun că viaţa ta va fi presărată doar cu bucurii şi fericire, însă trecerea anilor m-a învăţat că nu e aşa. Vei suferi, vei fi dezamăgit, vei eşua. Însă vreau să ştii că indiferent cât de departe sunt fizic de tine, voi fi mereu umărul pe care vei putea plânge. Îmi dau silinţa să fiu un bun părinte, însă poate nu e întotdeauna aşa. Poate greşesc, pentru că sunt om. Şi pentru asta, te rog să mă ierţi. Să mă ierţi, copile drag, pentru toată suferinţa pe care ţi-o provoacă gândirea mea matură. Ştiu că o vei înţelege atunci când vei fi şi tu părinte. Închei, rugându-te să nu te îndoieşti niciodată de dragostea ce ţi-o port. Te iubesc, copilul meu!”.

Opresc acum povestea mea, însă povestea inimilor neînfricate continuă, aici, în praful Afganistanului.....

Împarte cu prietenii tăi:

Ultimele articole


Cu dragoste, din Afganistan, pentru copiii noştri
Publicat pe: 23.10.2017
Afişări: 241

1 Octombrie - Ziua Internaţională a Medicului
Publicat pe: 01.10.2017
Afişări: 230
Start la Alpiniada Vânătorilor de Munte - etapa de vară
Start la Alpiniada Vânătorilor de Munte - etapa de vară
Publicat pe: 20.09.2017
Afişări: 639
Plt. Ciprian Găină alături de un poliţist afgan
Portret de militar
Publicat pe: 02.08.2017
Afişări: 661
Interviu acordat de specialist Gizela Lupescu Sergentului Austin Majors din cadrul Centrului de operații media SG-17
"Getica Saber-17" - Oaspete la tine acasă
Publicat pe: 10.07.2017
Afişări: 540

Oamenii de lângă noi
Publicat pe: 03.07.2017
Afişări: 671
Cursuri în ... familie
Cursuri în ... familie
Publicat pe: 20.06.2017
Afişări: 3,138

Citeşte şi:

"Nu este în lumea aceasta totul deşertăciune, rămâne ceva statornic; rămân faptele mari, care sunt nepieritoare" (Mihail Kogălniceanu) Destinul...

Comentarii