A învăţa să gândeşti "interarme"

Colonel Dragoş ANGHELACHE
Publicat pe 12.08.2015

Maiorul Traian Maghercă este felicitat de ministrul apărării naţionale, Mircea Duşa, la ceremonia de absolvire a promoţiei "Regele Ferdinand – 150" a Universităţii Naţionale de Apărare

Şeful promoţiei 2015 "Regele Ferdinand – 150" a Universităţii Naţionale de Apărare este maiorul Traian Maghercă de la Regimentul 30 Gardă "Mihai Viteazul". Cu o zi înainte de festivitatea de absolvire am avut ocazia să discutăm, pe larg, despre cariera sa, punctând şi câteva repere din evoluţia ulterioară.

Într-o după-amiază toridă am găsit o oază de verdeaţă în Bucureşti unde, preţ de mai bine de-o jumătate de ceas, am putut sta de vorbă nestingheriţi. Primul contact cu viaţa cazonă a fost la Liceul Militar "Ştefan cel Mare" din Câmpulung Moldovenesc, pe care l-a absolvit în 1997, apoi a urmat Academia Forţelor Terestre, terminată în 2001. După o scurtă trecere prin Regimentul 30 Gardă a devenit, pentru şapte ani, vânător de munte la Batalionul 30 Vânători de Munte (se pare că 30 este un "număr magic" pentru Traian Maghercă) şi a revenit din nou la "rădăcinile bucureştene", în emblematicul regiment de gardă, unde îşi va continua activitatea şi după absolvirea Universităţii Naţionale de Apărare. Un parcurs în care (pentru a folosi un termen din atletism) s-a situat permanent în plutonul fruntaş.

Discutând cu maiorul Maghercă despre o anumită caracteristică a liceului din Bucovina, mi-am amintit una dintre glumele care circulau printre noi – liceenii anilor '70 de la Breaza – în legătură cu colegii noştri de la Câmpulung. Îi defineam ca fiind cei mai frustraţi dintre LM-işti – din cele şase licee militare existente la acea dată – pentru că nu puteau sări gardul ca să iasă în oraş, din două motive: nu aveau gard şi nu aveau oraş. Da, "Ştefan cel Mare" este dispus în pădurile Rarăului asemenea unui templu shaolin, iar distanţa mare (la acea vreme) faţă de localitate descuraja (fără a anihila) tentativele de "socializare" în urbea bucovineană. Astăzi lucrurile s-au mai schimbat: localitatea s-a extins către colegiu, iar numărul şi frecvenţa mijloacelor de transport în comun a crescut. Şi, element deloc de neglijat, nici nu mai sunt restricţiile de care "beneficiau" colegii mei câmpulungeni în anii '70.

Liceul militar, temelia evoluţiei viitoare

— Deci absolvent la "Ştefan cel Mare", "liceul fără garduri".

— Da, este un specific al liceului, însă orice dezavantaj aparent creează alte avantaje: fiind departe de oraş, ne-am concentrat mai mult asupra sportului şi învăţăturii. Am intrat în liceu în 1993 şi l-am terminat în 1997, al treilea în promoţie.

Perioada liceului a fost foarte frumoasă. Am prins o generaţie de profesori aflaţi  spre finalul vârstei a doua, cu o experienţă deosebită. Îmi amintesc de regretatul profesor de română, Dan Căpitan. Avea un stil de predare inconfundabil, prin care te provoca să ştii toată biblioteca liceului; te provoca să-ţi pui mintea în mişcare, să cauţi după răspunsuri. Era pentru prima dată când vedeam un stil de predare interactiv.

De asemenea, profesorul de sport, domnul Ilie Moldoveanu, pe care-l porecliserăm "Obsy", pentru că este obsedat de sport. Iarna,  cei care făceam parte din lotul sportiv al liceului, încheiam orele de educaţie fizică cu o alergare de aproximativ doi sau trei kilometri, după care ne dezbrăcam la bust, ne rostogoleam prin zăpadă şi ne spălam cu apă rece. Nu ştiu dacă asta este cauza, însă pot spune că sunt foarte bine călit fizic, răcesc foarte rar şi, în general, bolile nu prea se lipesc de mine. Cred că metoda aceasta şi modul în care ţinea orele de sport au contribuit la clădirea unui organism sănătos. Acelaşi lucru îl spun şi colegii mei cu care mă mai întâlnesc şi, inevitabil, ne amintim de orele de sport din liceu.

Îmi amintesc cu drag de toţi colegii. Mai mult decât atât, aici, în Bucureşti, suntem 11, adică jumătate de clasă. Ne întâlnim anual cu toţii, iar periodic câte doi, trei sau patru şi, iarăşi inevitabil, ne amintim de năzdrăvăniile specifice vârstei. Mai discutăm şi despre noi: ce am mai făcut, pe unde mai suntem, cine s-a mai căsătorit, despre copii, împliniri, succese, eşecuri.

 

— Ce sport ai practicat?

— Nu am făcut sport de performanţă, toate activităţile sportive le-am desfăşurat în instituţiile de învăţământ: în liceu şi, ulterior, în Academia Forţelor Terestre. În liceu am făcut parte din echipa de volei şi triatlon, iar în academie am făcut şi schi. Am participat la mai multe competiţii, am avut rezultate foarte bune cu echipa de volei a liceului şi a academiei, iar la schi rezultatele au apărut mai ales pe timpul activităţii mele la Câmpulung Muscel. În iarna anului 2004 am participat la Alpiniada Vânătorilor de Munte cu lotul sportiv al Batalionului 30 Vânători de Munte. Ediţia din acel an s-a ţinut la Vatra Dornei şi am luat locul întâi cu echipa de ştafetă – cel mai bun rezultat obţinut vreodată de unitatea noastră –, iar în clasamentul general am venit pe locul doi. Dar sport fac şi acum: săptămânal mă întâlnesc cu un grup de prieteni cu care joc volei în fiecare miercuri, iar în week-end am un alt cerc de prieteni cu care joc fotbal. Încerc să-mi menţin tonusul.

Drumul Crinţului

— De ce te-ai îndreptat spre Academia Forţelor Terestre? De regulă ,voi, "vârfurile", mergeţi către Academia Tehnică Militară.

— Este o poveste mai lungă. De mic am vrut să mă fac militar. Am un unchi care a fost ofiţer. Era la Sibiu şi, când venea acasă la bunicii mei, lucrurile pe care le povestea mă fascinau. În plus, îmi plăcea şi uniforma lui. Tocmai de aceea, cam din clasa a patra, am decis să merg pe cariera militară, motiv pentru care am ales Academia Forţelor Terestre.

Acolo am prins perioada de tranziţie dintre stilul vechi şi implementarea stilului mai nou. Ofiţerii tineri căutau alte metode de instruire, de pregătire şi consider că îmbinarea celor două stiluri de conducere, predare şi instruire a fost benefică pentru noi. Am acumulat în academie foarte mult în ceea ce priveşte latura militară, cu toate că începuse să se introducă şi materiile socio-umane. Chiar dacă am făcut matematică, statistică, probabilităţi şi rezistenţa materialelor, balanţa înclina spre  latura militară, iar celelalte materii au venit în completarea acestei culturi militare generale. După 2001, după Academia Forţelor Terestre, am făcut un an şcoala de aplicaţie la Făgăraş, strict infanterie şi "militărie", unde, din punctul meu de vedere, ne-am desăvârşit ca ofiţeri şi am fost pregătiţi să ocupăm prima funcţie în cariera militară.

 

— Cine a trecut pe la "Bălcescu" nu poate uita primul drum în Crinţ. Tu cum ţi-l aminteşti?

— A fost o aventură! Primul drum în Crinţ l-am făcut în luna noiembrie. Am plecat din Sibiu pe ploaie, am ajuns în Sibiel pe lapoviţă, iar când am ajuns în tabără ningea în toată regula. Ţin minte că, fiind sportiv, am ajutat colegi care proveneau din mediul civil. Din clasa noastră de 23, aveam cinci. I-am ajutat pe trei sau patru dintre ei pe porţiuni de drum, cărând raniţe şi arme.

Dar mai am şi o altă amintire de la Crinţ. Am plecat într-o tabără de vară şi am mers din cealaltă parte: prin Sălişte, peste Gugi. Când să coborâm din camioane, mi s-au rupt bocancii; talpa s-a dus de tot. Am mers desculţ tot drumul şi nu am avut decât mici leziuni, însă atunci am "cules roadele" practicării sportului şi călirii organismului din perioada liceului militar.

Însă pe primul loc între amintirile din academie este o aplicaţie pe care am făcut-o la sfârşitul anului doi,  în zona Avrig. Şapte zile a durat şi a plouat continuu. Nu am mai făcut nimic. Se chinuiau ofiţerii să ne adune de peste tot. Era o situaţie destul de urâtă pentru că foarte mulţi colegi au clacat din cauza vremii şi a dificultăţii cu care lucram în fiecare zi. Trebuia să ne oprim, să-i aducem, să ne regrupăm. Ţin minte că mâncam prânzul seara, cina la micul dejun... nu mai ajungeau la noi camioanele cu mâncare. S-a terminat până la urmă, iar eforturile noastre au fost răsplătite. Imediat după aceasta, aveam planificată instrucţie la apă şi am fost singura promoţie care am făcut tabăra la apă pe lacul Siutghiol, la Palazu Mare. Am stat acolo o săptămână, după ce merseserăm cu trenul două zile, de la Sibiu la Constanţa.

La Siutghiol a fost cea mai frumoasă perioadă din academie! Făceam instrucţie folosind bărci, caiace, toate mijloacele de deplasare pe apă. Plecam de la Palazu Mare în barcă de 8+1 şi acostam pe celălalt mal  al lacului, la Mamaia. A fost exact ca o răsplată după aplicaţia pe care nu am să o uit niciodată.

În familia vânătorilor de munte

— Şi la vânători de munte cum ai ajuns?

— După ce am terminat academia şi un an de pregătire la şcoala de aplicaţie, am primit repartiţia la Regimentul 30 Gardă "Mihai Viteazul". În august 2002 m-am prezentat la unitate, în septembrie m-am  căsătorit iar în mai, anul următor, m-am mutat la Batalionul 30 Vânători de Munte din Câmpulung Muscel, unde am petrecut şapte ani într-un colectiv deosebit, cum rar am întâlnit în armată. Se ştie că vânătorii de munte au un spirit aparte în ceea ce priveşte camaraderia, sprijinul reciproc şi tot ceea ce-i leagă. Acolo m-am simţit ca într-o familie adevărată. Am trecut prin toate funcţiile, pornind de la comandant de pluton infanterie, comandant pluton aruncătoare 82 mm, comandant pluton cercetare, locţiitor comandant de companie şi comandant companie vânători de munte, funcţie de pe care am revenit, în 2010, la Regimentul 30 Gardă. În acei şapte ani am îmbinat utilul cu plăcutul, în sensul că în 2004 batalionul a început un proces de operaţionalizare care a durat trei ani. Aceasta a presupus angajări, trecerea la serviciul militar cu gradaţi şi soldaţi profesionişti; a fost şi o conjunctură fericită faptul că au venit ofiţeri tineri şi dornici de muncă. În 2007, la certificarea pe care am avut-o în Cincu, îmi aduc aminte că cei din comisie au fost plăcut impresionaţi de nivelul la care am ajuns.

În paralel cu activităţile pe care le-am desfăşurat pentru operaţionalizare, am continuat cu sportul. Eram o echipă foarte bună în ceea ce priveşte alpinismul şi schiul militar, am participat la alpiniadă şi am obţinut rezultate foarte bune, aşa cum am spus mai devreme. Dar şi la celelalte competiţii la care am participat am urcat, de fiecare dată, pe podium.

Pe timpul cât am fost vânător de munte la Câmpulung, am participat la două misiuni în teatrele de operaţii: din august 2005 până în februarie 2006 am fost locţiitor al comandantului de companie în Kosovo, iar din iunie 2008 până în ianuarie 2009 am fost comandant de companie în Afganistan. Din păcate, în Afganistan am avut un coleg care a decedat – sublocotenentul (p.m.) Dragoş Alexandrescu, de la al cărui deces se împlinesc şapte ani. Colegii au fost foarte afectaţi, pentru că unii îl cunoşteau de la grădiniţă, alţii de la şcoală; Câmpulung Muscel este un oraş mic, acolo toată lumea se cunoaşte cu toată lumea. Am depăşit cu toţii momentul, dar va rămâne mereu în memorie.

Şi de la Regimentul de Gardă am plecat în teatrul de operaţii: în  iulie 2011 – ianuarie 2012 am fost ofiţer de stat major în cadrul elementului naţional de sprijin, în baza Kandahar, şi am sprijinit din punct de vedere logistic batalioanele de manevră şi task forces care acţionau în zona de operaţii din provincia Zabul.

 

— Cu ce pasiuni ai rămas de la vânătorii de munte?

— Cu pasiunea căţărării şi a drumeţiilor montane. Din păcate, de când am venit în Bucureşti, nu am reuşit să rămân în Câmpulung Muscel destul timp cât să mai fac o drumeţie, deşi am domiciliul acolo. Noi creştem, copilul creşte, iar timpul se scurtează. În 2010 m-am mutat în Bucureşti ca să-mi continui cariera militară pentru că, dacă rămâneam la vânătorii de munte, m-aş fi blocat pe vreo funcţie şi nu mi-am dorit aşa ceva. Am acelaşi ţel pe care-l aveam  la 14 ani: să ajung cât mai sus, urmând fiecare pas în carieră, fără să sar vreo etapă, fără "scurtături". La Câmpulung Muscel am îndeplinit toate funcţiile, până la comandant de companie, iar la regiment am fost ofiţer de legătură, şef birou conducere operaţii şi acţiuni militare, şef de modul, până în 2013, an în care am candidat şi am fost declarat admis la Universitatea Naţională de Apărare, la programul universitar de master conducere interarme, forţe terestre.

 

— Noi, "profanii", cunoaştem Regimentul 30 Gardă numai prin prisma ceremoniilor militare şi a drill-team-ului prezent, cu aceste ocazii, în spaţiul public. Cum se vede regimentul din interior?

— După cum se ştie, regimentul este unicat în Armata României. Principalele sale misiuni sunt participarea la ceremoniile militare de toate nivelurile – de la Administraţia Prezidenţială, până la nivelul categoriilor de forţe, de la primirea şefilor de state, până la depuneri de coroane la monumentele din Bucureşti şi din ţară –, dar şi asigurarea pazei obiectivelor din zona Capitalei. Ce vedeţi la televizor – ceremoniile în care militarii apar frumos îmbrăcaţi şi aliniaţi – este rezultatul a zeci şi sute de ore de muncă. Mai ales că, în ultima perioadă, s-au perindat mai multe generaţii de militari şi nu este ca atunci când ai un om şi lucrezi cu el zece ani.

Este necesară o pregătire continuă, iar în momentul în care dispar doi oameni, trebuie să se repare cumva situaţia. Este o unitate cu specific deosebit, unde militarii trebuie să îndeplinească anumite standarde din punct de vedere fizic: înălţime, fizic armonios, rezistenţă fizică şi, mai ales, psihică. Este o meserie frumoasă, dar şi dificilă, pentru că aceste activităţi nu sunt doar dimineaţa, ci şi seara sau noaptea, iar atunci dă senzaţia că ai un program continuu. Nu prea poţi să-ţi faci planificări pe termen lung.

Acum, în urma repartiţiei, revin în regiment pe funcţia de locţiitor comandant de batalion ceremonii, onoruri militare şi intervenţie şi sunt curios să văd ce se va întâmpla. I-am urmărit în cei doi ani de master şi abia aştept să-mi reiau treaba.

 

A învăţa să gândeşti interarme

— Cum ţi s-a părut examenul pentru master?

— A fost foarte dificil din următorul punct de vedere: la infanterie, pe 6 locuri au fost  42 de candidaţi. Cea mai mare concurenţă din istoria academiei, 7 pe un loc şi am intrat al şaselea. Aveam nişte emoţii fantastice, dar pregătirea şi perseverenţa m-au ajutat să trec peste acest examen şi am intrat din prima. Pregătirea a constat în studierea regulamentelor, desenat hărţi, concepţii... este pregătire teoretică şi practică. Trebuie să înveţi, să "toceşti" efectiv regulamentele, să le cunoşti cuvânt cu cuvânt şi... cine e mai bun, intră!

Universitatea Naţională de Apărare a reprezentat o perioadă de doi ani în care am avut un corp de profesori cu priceperea şi profesionalismul necesare creării unui climat academic foarte confortabil, în care am avut ocazia să ne expunem ideile şi părerile aşa cum am crezut că e mai bine şi să ajungem la nişte concluzii şi soluţii. Acest fapt ne-a făcut să gândim mai mult, să pricepem mai multe, iar părerea mea este că după aceşti doi ani marele nostru câştig a fost că am învăţat să "gândim întrunit". În fiecare clasă au fost ofiţeri de toate armele, fiecare ştia specialitatea lui, iar după aceşti doi ani toţi gândim la modul interarme. Acesta este marele nostru câştig şi, în acelaşi timp, cred că perioada de studii la Universitatea Naţională de Apărare ne-a  dat încredere în noi. Nu doar faptul că am absolvit această formă de învăţământ, ci şi modul în care am început să gândim ne îndreptăţeşte să emitem judecăţi şi să luăm decizii. Ne-am pregătit să devenim lideri şi consider că aceşti ani ne-au ajutat să ne desăvârşim calităţile de lider.

 

— Te gândeşti că atunci când va trebui să iei decizii, unii oameni vor gândi: "Ce spune? Oare face bine?"

— Tocmai,  am învăţat să urmăm nişte paşi şi metode prin care să ajungem la cea mai bună soluţie, pentru că orice problemă are mai multe rezolvări. Sunt convins, fiecare dintre noi, când va ajunge într-o funcţie importantă de comandă şi va  lua o decizie în urma căreia va da un ordin, va avea "în spate" ore de gândire, de analize şi va fi convins că altă variantă mai bună nu există. Conştientizăm greutatea pe care o purtăm pe umeri, însă în aceşti doi ani am constatat că fiecare dintre colegii mei are un potenţial imens şi sunt convins că noi vom fi cei care vom găsi soluţii, obişnuindu-ne să nu ne mai plângem de lipsuri (pentru că se ştie problema resurselor). Faptul că am învăţat să găsim noi soluţiile este, din punctul meu de vedere, un mare câştig al nostru şi al sistemului militar.

În aceşti doi ani  nu am "mâncat" doar armată; am avut discuţii din diferite domenii, începând cu geostrategia şi terminând cu administrarea patrimoniului. Discuţiile au fost interactive, profesorii ne "aruncau" problema, iar noi începeam să evaluăm, să analizăm, să comparăm şi, astfel, ajungeam la varianta optimă. Nu cred că, ajunşi în unităţi, vom începe să ne mai plângem că nu avem una sau alta; vom căuta să ne descurcăm cu ce avem şi să găsim cele mai bune soluţii pentru a ne pregăti şi instrui. Acesta este şi rolul militarului: trebuie să se instruiască astfel încât într-un moment critic să poată reacţiona în cele mai bune condiţii posibile, cu ceea ce are în dotare.

 

— În prima parte a anilor '90, în presă circula o întrebare celebră: "Ce ai făcut în ultimii cinci ani?" Eu o să te întreb: "Ce o să faci în următorii cinci ani?"

— Voi urma paşii fireşti ai carierei unui militar: voi căuta să activez timp de doi ani pe o funcţie de conducere în comandamentul unei brigăzi, pentru că aceasta este una dintre condiţiile obligatorii pentru a ajunge la comanda unui batalion. Sunt mic în grad – am fost avansat maior abia anul trecut – dar când voi îndeplini condiţiile, peste cinci ani, aş putea fi comandant de batalion, de ce nu?

 

— Te vezi cu batalionul într-un teatru de operaţii?

— Da, 100%! Pentru asta ne pregătim. Din punctul meu de vedere, misiunile reale în teatrul de operaţii te desăvârşesc ca militar. Într-un fel sună uşa unui Humvee când se închide în Cincu şi altfel sună în Afganistan sau în altă parte. Cred că performanţa maximă se realizează doar când mergi în teatrul de operaţii şi te confrunţi cu o situaţie reală. Atunci vezi dacă eşti bun sau nu.

Împarte cu prietenii tăi:

Citeşte şi:

Comentarii