Ministerul Apărării Naționale - Revista Forțelor Terestre

Între activele unei organizaţii, cea mai de valoare este resursa umană, fie că vorbim despre costurile implicite realizării unei resurse umane valoroase, fie că vorbim despre beneficiile implicite utilizării unei resurse umane valoroase.

Redactor, maior Dan Crişan

Pentru orice organizaţie, aserţiunea necesită re-evaluarea doctrinară, în substanţă, depăşindu-se aparenta decupare a ideii din ansamblul unei ideologii ieftine. Într-o societate ca a noastră, în care finanţarea economică sprijină neîndestulător organizaţiile sale de bază, orientarea către păstrarea şi, de ce nu, dezvoltarea resursei umane, pe niveluri de acţiune, devine prioritară în politicile organizaţionale. Astfel, membrii organizaţiilor nu se transformă în martori pasivi ai propriei destructurări organizaţionale. Aşadar, concentrarea costurilor spre realizarea resursei umane valoroase poate fi făcută, inclusiv prin comprimarea costurilor pentru alte resurse ale organizaţiei.

Armata, una dintre organizaţiile fundamentale ale societăţii româneşti, are parte, într-un prezent continuu, de insuficientă finanţare din partea societăţii, căreia îi este pilon de susţinere. Departe intenţia de a arunca vreo vină, în acest context, asupra societăţii româneşti, căreia, în continuare, armata îi va fi acelaşi pilon de susţinere. Prezentul continuu la care făceam vorbire la începutul acestui paragraf nu poate să facă mai mult din punct de vedere strict al finanţării. Ceea ce se poate face însă de către armată este evitarea pericolului apariţiei fatalităţii mioritice prin păstrarea şi, eventual, dezvoltarea resursei umane. Experienţa ultimilor zece ani a demonstrat că pe zona calităţii umane, armata nu s-a aflat pe direcţia „loviturii principale” a subfinanţării devenite cronice.

Potrivit doctrinei instruirii Armatei României, învăţământul militar, instrucţia, exerciţiile şi instruirea prin practicare formează pachetul complex din dinamica pregătirii individuale şi colective a organizaţiei. Standardizarea instrucţiei, orientarea pe misiuni a unităţilor şi experienţa acumulată la nivel instituţional sunt vectori adiţionali care se regăsesc în constructul actual al resurselor umane ale armatei. Ceea ce se desprinde însă ca un fir roşu este ideea de dinamică a formării profesionale; în fapt, de permanentizare a instruirii militarilor români.

Factorul general şi determinant care poate păstra valoarea resurselor umane în organizaţia militară este instrucţia făcută cu intensitate, flexibilitate şi imaginaţie la niveluri mai puţin consumatoare de costuri: grupă, pluton, companie.

O altă pârghie necostisitoare – care reuşeşte să menţină concurenţa între structuri similare, întăreşte spiritul de grup intraorganizaţional şi aşează militarii într-un mediu combativ sănătos – este planificarea mai densă a competiţiilor aplicativ-militare, a concursurilor sportive, campionatelor între subunităţi şi a altor tipuri de întreceri profesionale.

Ce se poate încă utiliza cu mai puţină zgârcenie de către comandanţi este Regulamentul disciplinei militare, secţiunea recompense ale militarilor. Se poate observa cu uşurinţă că, fără a demonetiza acest important instrument aflat la îndemână, recompensarea măcar simbolică a celor mai buni militari nu împovărează unitatea, ci ajută la menţinerea standardului profesional la nivelul pe care însuşi comandantul îl ordonă unităţii pe care o comandă.

De asemenea, presa militară, prin reprezentanţii săi locali sau naţionali, poate fi un mecanism uşor de folosit de către liderii militari în sprijinul creşterii satisfacţiei profesionale a militarilor virtuoşi din subordine.