Ministerul Apărării Naționale - Revista Forțelor Terestre

Anul care a trecut aproape că ne-a surprins prin multitudinea şi complexitatea exerciţiilor desfăşurate în poligoanele din ţară sau din alte state, iar în redacţie cu greu am reuşit să facem faţă solicitărilor de mediatizare. O asemenea intensitate cu care s-a desfăşurat instrucţia în forţele terestre n-am mai văzut decât în primii ani de după 1990, când "se dăduse drumul" la fonduri.

Redactor-şef, colonel Dragoş Anghelache

Îmi amintesc cum – un lucru pe care nu-l mai făcuseră decât cei cu 10-20 de ani mai în vârstă decât noi – ieşea câte un batalion în poligonul de trageri (unde era şi poligon de conducere a maşinilor de luptă) şi, timp de o lună, se făcea instrucţie "pe platforme": acolo se făcea instrucţia tactică (şi, după ani de amorţire, transportoarele ieşiseră "la teren"), acolo se făcea conducerea maşinilor de luptă (tancuri, transportoare, MLI-uri), acolo se executau şi tragerile. Ne obişnuiserăm atât de mult cu armamentul şi cu tehnica de luptă, încât arma devenise un lucru la fel de familiar... să zicem ca şi telefonul mobil de astăzi. Timp de trei sau patru ani, cât a durat "minunea", n-au fost accidente, n-au fost incidente, n-a fost nici măcar un foc involuntar tras fie pe linia de tragere, fie la corpul de gardă (pentru că, în acea vreme, în unităţi se făcea gardă).

Anul trecut, mergând la diferite exerciţii prin poligoane, pot spune că mi-am retrăit tinereţea. Îi vedeam pe acei militari, cu 20 de ani mai tineri decât mine, cum se antrenau şi chiar i-am invidiat un pic. În primul rând, pentru numărul mare de trageri de luptă pe care le executau, în al doilea rând, pentru că la ei aviaţia era ceva concret, nu semnele convenţionale de pe hartă cum prinsesem eu, şi în al treilea rând, pentru că ei aveau în câmpul tactic experienţa misiunilor reale pe care le executaseră în teatrul de operaţii. Pentru ei "Luptăm aşa cum ne instruim" nu este doar un slogan, aşa cum era în vremea tinereţii mele, ci este un fapt concret. Iar instrucţia are, parcă, mai multă consistenţă.

Într-adevăr, m-aş fi bucurat ca cele ce am scris în paragraful anterior să nu fi fost rodul reacţiei pe care politicul o are la ameninţările din vecinătate. M-aş fi bucurat ca aceasta să fie normalitatea, dacă nu a ultimilor 26 de ani, măcar a ultimului deceniu, conform angajamentelor asumate la intrarea în NATO. Faptul că, în ultimii doi ani, politicul a înţeles (dacă a înţeles) că armata trebuie să dispună de fondurile necesare pentru a se antrena şi a se dota nu rezolvă (aproape) nimic dacă nu va exista continuitate. Din nefericire, doar studentul poate recupera în două nopţi ceea ce n-a învăţat într-un semestru, şi numai zâna cea bună poate face dintr-un dovleac o caleaşcă. Redau un citat din cartea "Alături de Werhrmacht «Cruciada împotriva bolşevismului»: aliaţi, voluntari, auxiliari", scrisă de Rolf-Dieter Müler, apărută anul trecut la Editura Militară: "Armata română cuprindea, pe atunci [1941], 29 de divizii – aproape în exclusivitate de infanterie –, cărora le lipseau vehiculele motorizate şi armamentul greu. Cu excepţia a trei divizii care fuseseră transformate deja după normele şi procedeele de război germane, trupele se aflau, practic, la nivelul Primului Război Mondial, din punct de vedere al înzestrării. [...] În principal, României i s-a putut livra doar armament de captură [...], precum şi modele învechite de tehnică militară, produse ale diverselor companii de înzestrare" (Op.cit., p.61).

Pare un déjà vu.