Ministerul Apărării Naționale - Revista Forțelor Terestre

În cei peste 25 de ani de presă militară, rareori am fost surprins de întâmplări sau de gesturi din peisajul media. Am apreciat însă cu admiraţie interviurile bine documentate, frumuseţea scriiturii unui reportaj sau tenacitatea cu care jurnaliştii din presa civilă abordau subiecte dintre cele mai delicate din agenda publică.

Redactor-şef, colonel Ovidiu PURDEA-SOMEŞ

În timp, am înţeles că lucrul cel mai frumos în profesia de jurnalist este spiritul. Spiritul mereu tânăr şi de învingător. Dar am înţeles că învingător nu poţi fi tot timpul. Uneori trebuie să fii înfrânt, pentru a-ţi evalua sistemul de valori, a-ţi certifica, înfruntându-l, propria valoare.

Cunosc oameni care au găsit în înfrângerile vieţii resurse interioare nebănuite. Le spun învingători. Sau oamenii spiritului „Invictus”. Sunt camarazii noştri răniţi pe câmpurile de luptă. Ei şi-au redefinit principiile şi regulile, după întâmplări dramatice, iar astăzi stau în faţa noastră ca adevăraţi eroi. Simpla lor prezenţă e un fel de evocare a destinului militarului – omul situaţiilor excepţionale, în care ţara îşi pune nădejdea.

Dacă în sufletele camarazilor îşi câştigaseră respectul şi aprecierea pentru jertfa lor, în societate o vreme au fost priviţi cu reţinere. Erau compătimiţi, dar prea puţin înţeleşi şi ajutaţi. Îmi amintesc de reacţia tăioasă a unui funcţionar dintr-o primărie la o solicitare a sergentului-major Costinel Slăniceanu, rănit în Afganistan, în iunie 2006: „Să vă rezolve armata, că ea v-a trimis acolo!...”.  Apoi lucrurile au început să intre în firesc. Lumea şi-a întors faţa spre ei, le-a înţeles suferinţa. Comunităţile locale le-au apreciat virtuţile, iar la ceremoniile militare făceau ochiul să tremure într-o fărâmă de lacrimă. Şefi de stat, miniştri şi alte înalte oficialităţi le-au acordat onoruri şi le-au răsplătit sacrificiul. Construirea unei rampe, la Gura Caliţei, pentru ca plutonierul-adjutant principal Florinel Enache să se poată deplasa cu uşurinţă într-un scaun cu rotile a fost încă un semn de respect, mai mare decât orice medalie.

Scriu aceste rânduri amintindu-mi de întâlnirile cu ei, dar şi cu gândul la „Jocurile Invictus 2017” ce vor avea loc în Canada. Dedicate lor, aceste jocuri au un dinamism şi o energie sufletească mai mare decât puterea trupului rănit de gloanţe sau mutilat de vreo explozie. Aceste jocuri sunt o victorie a spiritului. Ele îi vor ajuta pe camarazii noştri răniţi să se recupereze, să se reabiliteze şi să se redescopere. Iar nouă, celorlalţi, să ne remodeleze filosofia respectului într-o lume atât de grăbită.