Ministerul Apărării Naționale - Revista Forțelor Terestre

Nu e o noutate faptul că transformările tehnologice, sociale şi economice prin care trece societatea umană şi, mai ales, viteza cu care acestea se produc în zilele noastre, au modificat felul în care oamenii relaţionează, se informează, află şi interpretează lucruri, precum şi felul în care informaţia produce efecte la cele mai felurite niveluri.

Redactor, maior Silviu-Petru BÂDILIŢĂ

Şi cum o din ce în ce mai mare parte a „informaţiei” (generic vorbind) este vehiculată de mass-media, receptată de consumatori „ca atare”, rolul acesteia este cu atât mai mult unul formator. Acest fapt consider a fi indiscutabil şi, dincolo de aspectele economice care se aduc de fiecare dată în discuţie când vine vorba de formatul sau calitatea informaţiei oferite, impactul pe care informaţia în sine, dar şi modul ei de diseminare îl are la nivel social, face absolut necesară existenţa unor filtre deontologice şi etice.

În mod cert, transformările de care vorbeam au bulversat şi mass-media, au mutat din ce în ce mai mult suportul informaţiei dintr-unul fizic, către unul virtual, iar rapiditatea şi uşurinţa au devenit tot mai mult criterii esenţiale pentru consumatori în a-şi alege furnizorul de informaţie. Aceste criterii au devenit condiţii de supravieţuire într-o piaţă care este foarte aglomerată şi competiţională, tocmai pentru faptul că nivelul de profesionalism necesar pentru a o susţine, între aceste limite din ce în ce mai largi, este tot mai scăzut. În plus, consumatorul este atras mai mult de „îmbrăcămintea” informaţiei (considerând totuşi că este vorba despre aşa ceva) decât de calitatea ei şi tinde să se îndrepte către acele informaţii care îi sunt accesibile, sunt uşor digerabile şi care de cele mai multe ori îi alimentează părerile, prejudecăţile, capacităţile de procesare şi nevoia pentru un anumit fel de „ştire”. Toate acestea, împreună cu formatul de afacere pe care îl are mare parte din mass-media, fac ca cele mai multe din entităţile care funcţionează în acest domeniu să facă deseori rabat de la calitate.

Îndreptându-ne atenţia către partea specifică a mass-mediei care este presa militară, ea urmează, în mare, direcţia generală, respectiv manifestarea (până la migrare completă, în unele cazuri) tot mai amplă în mediul virtual (pe site-uri şi/sau pagini proprii de social-media), creşterea vitezei de reacţie (tocmai din cauza acestui mediu, se caută a se servi cât mai mult „ştiri la cald”), dar şi utilizarea majoritară a unui format „accesibil” (sinonim de multe ori cu „simplificat”) de transmitere a informaţiei.

În sine, aceste lucruri nu sunt rele, adaptabilitatea fiind o calitate a oricărei fiinţe/entităţi organizaţionale. Doar că presa militară are, pe lângă anumite aşa-zis restricţii, şi avantajul de a nu trebui să lupte pentru supravieţuirea economică (ca o afacere), ci doar pentru relevanţă ca furnizor de informaţie şi, de ce nu, de act cultural. Şi pentru că am amintit de relevanţă, acest lucru se pune tot mai mult în discuţie când vine vorba în general de presa scrisă, aşadar şi de presa scrisă militară.

Restricţiile despre care aminteam vin din chiar motivele pentru care instituţia militară are o presă a sa: nevoia de informare internă, specifică, cea de a oferi o versiune proprie, cu limbaj profesionist, asupra evenimentelor din mediul militar, dar şi nevoia de a construi o imagine favorabilă şi cât mai realistă a acestui mediu în societatea civilă, toate într-o coerenţă cu o strategie de comunicare stabilită la nivelul ministerului.

Presa militară a trecut prin mai multe etape în devenirea sa, situate între extreme: de la cenzură totală asupra a ceea ce şi a felului în care se scrie, până la o deschidere comunicaţională către societatea civilă şi un grad ridicat al libertăţii de exprimare a membrilor săi – una în interiorul statutului specific, de militari (sau angajaţi civili ai organizaţiei militare) şi jurnalişti.

Cerinţele şefilor/comandanţilor care conduc structuri de presă militară legate de ceea ce acestea publică sunt fireşti, direcţionându-le, în general, în direcţia politicilor de comunicare şi, de ce nu, de „publicitate” dorite. Uneori, aceste cerinţe pot avea iz de cenzură (nu discutăm situaţia caracteristică unor perioade de anormalitate democratică), mai ales atunci când „direcţionările” nu sunt tocmai congruente cu formatul, rolul, sarcinile unei anumite publicaţii, ori când acestea nu sunt suficient de bine conturate. Dar mai ales, aduse la zi...

Cele spuse mai sus sunt menite să descrie un context care aduce cu sine o nevoie din ce în ce mai evidentă de evaluare şi, eventual, de reaşezare pe poziţii mai stabile a structurilor de presă militară, mai ales a celor „descentralizate”. Pentru că, plecând de la cadrul general social, până la felul în care organismul militar, prin structurile sale specifice (cele de informare şi relaţii publice, precum şi cele de presă) încearcă să se adapteze acestuia, în încercarea de a avea o anumită deschidere către exterior şi o poziţie proactivă de informare, se poate ajunge la discutarea oportunităţii unor anumite forme, mijloace de manifestare, a organizării anumitor structuri chiar.

Odată cu manifestarea tot mai amplă în acelaşi mediu online, care solicită promptitudine şi reactivitate sporită, produsele structurilor de informare şi relaţii publice ajung să se intersecteze, din punct de vedere al subiectului, cu cele ale presei militare, Aici revine „consumatorului” alegerea de a se îndrepta către o „ştire”, sau către o „poveste”, o alegere care nu trebuie să inducă o relaţie concurenţială între cele două domenii, dar nicio goană marcată de un oportunism care să ignore ceea ce aminteam la început, anume efectul formator al mijloacelor de informare.  Aşa cum spuneam, presa militară nu se află sub semnul „eficienţei economice”, al profitului; aşadar, îşi poate permite, într-un mod flexibil, adaptabil, o anumită formă de manifestare, suficient de elevată şi accesibilă deopotrivă (dar o poate oare şi impune?!) care să facă notă distinctă cu presa „de consum”.

Chiar dacă presa militară, sau o anume parte a ei, poate fi în pericolul de a fi considerată inoportună, inutilă, de a fi „confiscată” de unele interese „de organigramă” sau personale, de a fi strict dirijată şi restricţionată din diverse considerente, de a fi deprofesionalizată sau strict specializată în, de pildă, „jurnal de front”, ea îşi poate găsi locul ei distinct, relevant, în organizaţia militară. Fireşte, cu ajutorul decidenţilor, dar şi al membrilor săi.

Câtă vreme avem totuşi o presă militară, poate e timpul să ne punem întrebarea: „Ce facem cu ea?”...