Ministerul Apărării Naționale - Revista Forțelor Terestre

Preoţii militari reprezintă o categorie specială în viaţa militarilor, fiind nelipsiţi de la solemnităţile militare şi religioase, de la comemorările celor ce s-au sacrificat pentru integritatea, demnitatea, identitatea şi spiritualitatea neamului nostru, de-a lungul timpului, ridicând moralul militarilor.

Prin simpla prezenţă şi prin rugăciunea lor reuşesc să aducă în sufletul militarilor încrederea de care au nevoie la plecarea în misiune. Serviciile liturgice din zilele de sărbătoare, spoveditul, împărtăşitul şi o vorbă bună, o povaţă, le dau puterea să răspundă cerinţelor morale şi spirituale ale militarilor.

Misiunea preotului nu este deloc uşoară. Bazată pe virtute, menirea preotului este de a deschide căile sufleteşti atât ale soldatului, cât şi ale comandantului, şi nu oriunde, ci într-o zonă de conflict în care, prin mijloacele duhovniceşti şi pastorale avute la dispoziţie, trebuie să pătrundă dincolo de armura trupească, în sufletul lor. De acest lucru depinde în mare măsură şi succesul misiunilor pe care aceştia le au de îndeplinit.

Mulţi preoţi militari au însoţit trupele româneşti în teatrele de operaţii din Afganistan, Irak, Balcanii de Vest, întărind duhovniceşte sufletele militarilor în faţa ameninţărilor, trăind cu aceeaşi intensitate durerile, suferinţele, dar şi bucuria lor atunci când s-au întors din misiuni şi aceştia au conştientizat că un rol important l-a avut şi binecuvântarea preotului, acesta fiind prezent zi de zi în viaţa militarilor, făcând rugăciuni pentru ei şi discutând pentru a-i îmbărbăta.

Rugăciunea înaintea plecării în misiune este cu totul alta decât cea din ţară... toţi militarii aşteaptă în cerc, ca într-un întreg, sosirea preotului militar pentru a da binecuvântarea înainte de executarea noii misiuni. Se observă mereu, la fiecare pregătire pentru misiune, aceeaşi aşteptare dar o altfel de privire în ochi a militarilor decât cea pe care o observăm în ţară, la aplicaţii şi exerciţii. Este clar că aici, rugăciunea este benefică pentru a ridica moralul militarilor.

Prezent în misiunea „Resolute Support”, rotaţia februarie-august 2018, a Batalionului Protecţia Forţei „Vulturii Carpaţilor”, preotul militar Gheorghe Nicolescu din Câmpulung a avut amabilitatea să ne relateze cum a găsit Afganistanul la a treia misiune în teatrul de operaţii: „Da, după o selecţie, cu binecuvântarea Înalt PreaSfinţitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului, şi a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,  sunt la cea de a treia misiune în Afganistan şi a doua în Kandahar.

Anii trec şi-mi amintesc când am fost selecţionat pentru prima misiune în anul 2002, în teatrul de operaţii, cu Batalionul 26 Infanterie <Scorpionii Roşii> şi nu prea aveam informaţii cu privire la ceea ce voi găsi şi ce voi face specific misiunii. Primul care mi-a dat sfaturi şi m-a îmbărbătat a fost Înalt PreaSfinţitul Părinte Calinic şi apoi preoţii din secţia Asistenţă religioasă din Statul Major General şi Statul Major al Forţelor Terestre.

După o perioadă de tranzit, ne-am instalat tabăra şi fiecare avea locul lui în jurul comandamentului. Fiind creştini şi ştiind că omul sfinţeşte locul, am instalat cu toţii un cort cu dimensiuni mai mari decât cele normale, ca loc de rugăciune. Acolo am început să săvârşim Sfânta Liturghie.

Pentru început ne-am mulţumit cu un cort, dar praful şi căldura ne puneau la grea încercare. Nu se vorbea la acea vreme de instalaţii de aer condiţionat. De aici s-a născut ideea de a ridica o biserică mică, de lemn. Aşa m-am văzut nevoit să merg la comandantul batalionului, actualul şef al Statului Major al Apărării, general Nicolae-Ionel Ciucă, pe care l-am găsit într-o scurtă şedinţă cu locţiitorul (pe atunci) maior Ioan Nicolae, şi le-am expus ceea ce intenţionez să fac împreună cu toţi militarii batalionului.

Sincer, toată noaptea m-am gândit dacă prin cererea mea deranjez pe cineva sau pun în încurcătură ceea ce avea fiecare de făcut în acea bază, dar răspunsul nu a întârziat să apară: <Da, părinte, faceţi un proiect la ceea ce v-aţi gândit şi în timpul briefingului cu partenerul american o să le expun intenţiile noastre>.

Seara am fost chemat de către comandantul batalionului, locotenent-colonel Nicolae-Ionel Ciucă, iar când m-a văzut s-a luminat dintr-o dată la faţă şi mi-a transmis cu o mare bucurie în suflet că a primit aprobarea şi putem ridica Sfânta Biserică. Minune, în câteva zile am procurat materialele necesare ridicării lăcaşului de cult şi, în două săptămâni, cu ajutorul unei echipe minunate de militari pricepuţi din batalion şi cu ajutorul lui Dumnezeu s-a construit acel frumos lăcaş sfânt. Era o mândrie pentru noi, în sensul bun al cuvântului, că în mijlocul corturilor aveam ceva care ne împlinea pe toţi, Sfânta Biserică românească. În această biserică, militarii români au avut bucuria, în data de 30 noiembrie 2002, de Sfântul Apostol Andrei, să slujească Înalt PreaSfinţitul Teofan, pe atunci Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei, sosit în Kandahar cu o delegaţie pentru a participa la Ziua Naţională a României. Nu pot decât să vă citez ce mi-a spus un militar pe care l-am găsit noaptea în biserică: <Părinte, aici mă simt acasă, îmi trece dorul de familie...> şi după ... mulţi ani am resimţit din partea militarilor acelaşi sentiment de apropiere de casă şi familie, pentru că Biserica este casa tuturor.

A doua misiune a fost în 2008-2009, în Zabul-Qalat-Lagman, cu Batalionul 30 Vânători de Munte <Vulturii Carpaţilor>. Acolo am găsit o clădire amenajată, destinată a fi capelă pentru toate confesiunile, frumos amenajată de către preoţii militari care au slujit înaintea mea cu alte batalioane, dar spiritul muscelean nu a putut trece pe acolo fără să îşi lase amprenta de folosinţă tuturor care erau acolo şi celor care urmau să vină. Aşa că, având sprijinul comandantului, actualul comandant al Diviziei 4 Infanterie <Gemina>, general de brigadă Virgil Ovidiu Pop, am amenajat o catapeteasmă (perete despărţitor - împodobit cu icoane – care desparte altarul de largul bisericii) şi troiţe în fiecare FOB – Forward Operation Base (bază înaintată de operaţii), pentru a ne fi folositor în desfăşurarea activităţii pastorale atât de necesare fiecărui militar. Astfel, cu eforturi, nu mici de multe ori, am reuşit să asigurăm asistenţă religioasă tuturor militarilor dislocaţi. Dar aici am avut şi cea mai grea încercare, am pierdut cu toţii un camarad, un frate, pe sublocotenentul p.m. Dragoş Alexandrescu, într-un incident în care am mai avut şi alţi patru răniţi. Cu toate eforturile medicilor şi toate rugile noastre, Dragoş ne-a părăsit, lăsând în urma sa un mare gol în sufletele noastre, iar momentele grele ale despărţirii nu vor fi niciodată uitate. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Cea de-a treia misiune este acum tot cu militarii Batalionului 30 Protecţia Forţei <Vulturii Carpaţilor> - marea majoritate dintre ei fiind păstoriţi de mine şi în ţară, fiind preotul Batalionului 30 Vânători de Munte <Dragoslavele>. Acesta este un mare avantaj pentru misiunea mea, cunoscându-le problemele, grijile, trăirile zilnice, aceştia vin mult mai uşor în faţa mea, pentru o povaţă, pentru un sfat. Acum am găsit aici o frumoasă capelă, unde fiecare dintre preoţii care au slujit în acest loc au contribuit la înfrumuseţarea lăcaşului de cult, ducând la bun sfârşit misiunea pentru care suntem aici.

Dintotdeauna, oştirea română a fost creştină, militarii sunt credincioşi, iar rolul Bisericii şi al preotului în teatrele de operaţii este de a contribui prin mijloacele pastorale şi misionare specifice la menţinerea şi ridicarea moralului, pentru îndeplinirea misiunilor.

Fiind direct interesat de starea moralului militarilor din subordine, comandantul Batalionului Protecţia Forţei <Vulturii Carpaţilor>, locotenent-colonel Ionuţ Raul Ilinca acordă atenţie deosebită acestor aspecte, fiind consiliat permanent de către preotul batalionului.

Din acest punct de vedere, misiunile mele au fost considerabil înlesnite, având şansa să am comandanţi care au înţeles şi înţeleg rolul preotului (chiar au dat ordine clare ca cei care au atribuţii în desfăşurarea activităţii pastorale să colaboreze cu mine), totodată, înţelegând că preotul militar trebuie să facă o echipă bună şi cu psihologul batalionului – unul cu morala şi altul cu moralul”.

Cu siguranţă, în Afganistan, depărtarea de casă, de cei dragi ne face pe fiecare dintre noi mai umili în faţa lui Dumnezeu, iar în timpul fiecărei misiuni, credinţa militarului devine mult mai puternică şi se roagă la Dumnezeu pentru protecţia lui şi a familiei, conştient fiind că Dumnezeu ne veghează în fiecare clipă. Astfel, cu fiecare rugăciune, suntem mai aproape de cei de acasă. Din perspectiva preotului militar Gheorghe Nicolescu, încercările ne întăresc şi ne fac mai umani cu noi înşine şi cu cei din jurul nostru.

„Nu pot spune că nivelul de risc al misiunilor ar fi principala cauză, dar nevoia de sacru, frica de moarte, din păcate, duce la apropierea omului mai mult de Dumnezeu. Dar omul, pretutindeni este supus riscului şi, de multe ori, bazându-se pe pregătirea personală sau pe sprijinul necondiţionat al echipei din care face parte, nu este conştient, cum spun Sfinţii Părinţi, că trebuie tot timpul să fim pregătiţi de a trece de la o stare la alta, adică de la viaţă la cele veşnice.

Şi aici mai ales, în teatrul de operaţii, preotul, cu blândeţe, cu tact pastoral şi cu rugăciune îl face pe fiecare militar să nu mai aibă teamă de misiunile pe care le are de îndeplinit.

Indiferent de ora din zi sau din noapte, la locul acela unde ei se adună înainte de a pleca în misiune, rostesc rugăciunea de binecuvântare pentru fiecare misiune, sărută Sfânta Cruce şi sunt stropiţi cu agheasmă. Apoi, fiind unşi cu mirul sfinţit, pleacă încrezători, având şi protecţia divină mai presus de casca de protecţie şi vesta antiglonţ, fiind apăraţi şi ocrotiţi permanent de Dumnezeu.

Pentru militari nu este o noutate prezenţa preotului în mijlocul lor, preotul fiind permanent şi în ţară în unitate, la toate activităţile zilnice, aplicaţii, şi mai ales în perioada de pregătire.

La final, dacă tot am vorbit şi despre activităţile pe care le desfăşor şi în timp de pace, aş dori să transmit, prin intermediul dumneavoastră, un mesaj familiilor militarilor dislocaţi în Afganistan, cu ocazia Sărbătorilor Pascale.

În Biserică, familia are un rol foarte important şi, chiar dacă nu vrem, mai sunt şi frământări: dorul de familie, soţii, copii, părinţi, prieteni, nevoi materiale, spirituale. Cu toate că tehnica modernă a înlesnit foarte mult comunicarea cu cei dragi, îi îndemn pe toţi, nu numai pe cei din batalion, ci pe toţi militarii care sunt aici, din toate structurile, să ne ajutăm unul pe celălalt. Ne dorim să nu trecem prin momente grele, nădăjduind ca bunul Dumnezeu să asculte rugăciunile noastre şi ale dumneavoastră, să petreceţi Sfintele Sărbători ale Învierii Domnului nostru Iisus Hristos cu bucurie şi să fiţi pregătiţi de ziua în care ne vom revedea cu ei. Sărbători Fericite, Doamne ajută!”.

Preoţi cu cruncea-n frunte! Căci oastea e creştină... găsim alături Biserica de Armată, chiar şi într-unul dintre simbolurile naţionale, fapt ce denotă că întotdeauna Crucea a fost alături de Spadă, pentru apărarea idealurilor naţionale. La fiecare slujbă auzim preotul binecuvântând Armata - Doamne, ia aminte la glasul rugăciunii noastre, apără şi-l păzeşte de toată reaua întâmplare pe robul Tău care este în armată. 

Credinţa în Dumnezeu a făcut întotdeauna trainică simbioza dintre Biserică şi Armată, dintre Cruce şi Spadă, conlucrând împreună în toate timpurile, atât la pace, cât şi la război. Din prisma faptului că Biserica dintotdeauna a apărat integritatea spirituală a neamului românesc, iar Armata a apărat integritatea teritorială a acestuia, avem aceleaşi ţeluri de apărare a dreptăţii, adevărului, onoarei şi credinţei. Toate aceste virtuţi au păstrat intactă conştiinţa neamului românesc.