Ministerul Apărării Naționale - Revista Forțelor Terestre

Militarii din Detașamentul de Apărare Antiaeriană ”Sky Guardians”, structură generată de Batalionul 288 Apărare Antiaeriană ”Milcov” din Focșani,  și care se află sub coordonarea Comandamentului Forțelor Întrunite „General Ioan Emanoil Florescu”, au trecut deja de prima ”piatră de hotar” a misiunii: o lună de la dislocare.

Din punct de vedere psihologic, creierul are nevoie de douăzeci și una de zile pentru a accepta și forma un obicei. Fie că vorbim de mâncatul sănătos, un program de exerciții fizice, ori renunțarea la un obicei dăunător, avem nevoie de circa trei săptămâni pentru a ne obișnui cu schimbările din viața noastră. Dar o fi general valabilă această ipoteză? Poate fi ea aplicată în absolut fiecare nouă situație în care ne aflăm? Și, când vine vorba de depărtare și dor de familie, mai are acest studiu un sens? Durează doar trei săptămâni să ne obișnuim cu absența celor dragi? Sau doar ne oprim din numărat zile și ne concentrăm cu toate puterile asupra instrucției? În ciuda competențelor universale ale cercetătorilor, am decis să aflu singură răspunsul la aceste întrebări. Așadar, după prima lună de la dislocarea detașamentului din baza de instrucție din Bemowo Piskie, Polonia, am tras linie și mi-am întrebat colegii: ne încadrăm în statisticile altora sau le avem pe ale noastre?

Ce-i drept, prima lună de misiune a trecut extrem de repede, iar activitățile s-au succedat într-un ritm de-a dreptul amețitor: ceremonia de predare-primire a misiunii, Ziua Armatei României, exerciții în teren, primele trageri cu armamentul individual, evaluări la educație fizică militară și, cel mai recent, un marș tactic pe o distanță de cincisprezece kilometri. Și, pe fondul ultimei activități, am adunat opinii ”la cald”, atât de la cei aflați la prima misiune, cât și de la cei care au deja experiența unui teatru de operații.

Caporalul Răzvan Gabriel Pustianu este, la bază, specialist tehnică de calcul și instalații periferice. În cadrul detașamentului, îndeplinește funcția de radiotelefonist al comandantului de baterie. ”Sunt radiotelefonistul comandantului de baterie și consemnez rapoartele. Cel mai important rol al funcției mele este acela de a veni în sprijinul comandantului de baterie și de a raporta incidentele apărute pe traseu”. Se află la prima misiune și s-a decis să facă acest pas pentru a dobândi experiență: ”Am ales să plec în misiune deoarece este o experiență nouă, pentru instruirea în comun cu partenerii străini și pentru dezvoltarea personală”. Care a fost, însă, cea mai mare provocare de până acum? ”Consider că, până la acest moment, provocarea principală a fost marșul tactic. Cu toate acestea, oboseala s-a simțit mai mult psihic”. Într-adevăr, a fost primul marș al detașamentului, iar de elementul stres a fost responsabilă grupa de poliție militară, comandată de sergentul-major Ștefan Gabriel Dobrică. Grupa sa a jucat cu succes rolul inamicului, iar incidentele organizate de aceștia pe traseu au pus la încercare toți militarii din detașament. ”Deși noi am reprezentat inamicul, colegii mei au luat activitatea în serios și au răspuns foarte bine provocărilor”. Subofițerul mai are la activ două misiuni în Afganistan, tocmai de aceea a știut la ce să se aștepte. ”Prima lună a trecut, aparent, foarte repede, și nu pot spune că am întâmpinat greutăți de nedepășit. În cadrul detașamentului asigur, împreună cu grupa de poliție militară, securitatea perimetrelor poligoanelor de tragere, misiuni de îndrumare, respectarea regulamentelor militare și tot ce ține de circulație: coordonarea traficului la traversarea căilor rutiere de către sistemele antiaeriene <Gepard>”.

Se pare că, pentru cei cu experiență, timpul trece mai repede. Este și cazul plutonierului-adjutant Cristian Velișcu, subofițer de stat major în cadrul detașamentului. Mai are două misiuni în Bosnia-Herțegovina și patru în Afganistan: ”Prima lună de misiune a trecut repede, nu a fost grea, având în vedere că am și alte misiuni, acomodarea este simplă și, atâta timp cât ne-am asumat să fim militari, suntem obligați să ne acomodăm, indiferent de situație”. În celelalte misiuni, subofițerul a îndeplinit funcțiile de comandant grupă. Acum este parte din elementul de comandă, o trecere mai complicată decât ne-am fi așteptat: ”Trecerea de la teren la birou a fost grea. În teren, când plecai în misiune, erau momente în care nu te puteai gândi la nimic altceva, erai concentrat doar pe ce ai de făcut. În momentul în care ajungi la birou, stresul este de altă natură”. Vorbind, însă, de marșul tactic, adjutantul crede că a fost cea mai mare provocare, pe care întreg detașamentul a depășit-o cu brio: ”Toată lumea a ajuns la linia de sosire. Nu este surprinzător, dar este o provocare psihică mai mult decât una fizică, pentru că distanța a fost medie spre mare, au fost incidente pregătite pe traseu. Epuizarea fizică duce și la epuizare psihică”. Și, iată, dacă tot apare în discuție cuvântul provocare, care o fi cea mai mare provocare a unei misiuni internaționale? ”Cea mai mare provocare într-o misiune este să te descoperi pe tine și să nu-ți mai fie frică. Să faci față provocărilor, să încerci să-ți ajuți colegii. Fiind o misiune de instruire, nu de luptă, elementul de risc este scăzut, iar paradoxal, coeziunea de grup se face mai greu. Trebuie să ținem cont întotdeauna că a fi militar înseamnă a fi pregătit și, atunci când sunt probleme, să-ți asumi cariera pe care o ai”.

Mariana Dima este soldat și a îmbrăcat uniforma în urmă cu doi ani. Este servant în cadrul secției doi la bateria ”Gepard” și, după prima lună de misiune, Mariana este optimistă: ”Misiunea a fost o provocare, iar susținerea familiei a fost completă. Dorul față de familie este în creștere, mai ales că am o fetiță de paisprezece ani și toate gândurile și bucuriile reușitelor mele se îndreaptă către ea. Plecarea a fost puțin stresantă pentru ea, dar cred că s-a obișnuit până la momentul acesta. Mi se pare că timpul trece foarte repede aici. Până acum mi s-a părut ușor, pentru că mă așteptam ca stresul să fie mai mare. Sunt convinsă că vor veni provocări din ce în ce mai mari, însă le vom face față cu brio”.

Militarii din Detașamentul de Apărare Antiaeriană ”Sky Guardians” au trecut cu brio de prima lună de misiune. Realitatea bate statistica, iar cele douăzeci și una de zile necesare formării unui obicei nu se aplică și în cazul lor. N-au nevoie de atât de mult timp, căci, în ”ADN-ul carierei militare”, capacitatea de adaptare ocupă un loc fruntaș. Urmând un model matematic, se poate concluziona că ipoteza a fost infirmată. Instruirea continuă și moralul este ridicat. Cu toate acestea, la lăsarea întunericului, când vestele tactice se întorc în dulap și bocancii sunt curățați de noroiul adunat pe terenul de instrucție, fiecare dintre noi numără, pe furiș, câte zile au rămas până când ne vom întoarce acasă.