Ministerul Apărării Naționale - Revista Forțelor Terestre

La iniţiativa Casei Corpului Didactic, în 26 octombrie, Colegiul Naţional Militar „Mihai Viteazul” din Alba Iulia a desfăşurat proiectul educativ „Marşul cărţii şi al cititorilor”.    

Activitatea a fost organizată de profesor Simona Mureşan şi profesor Cosmina Mircea, în colaborare cu doamna bibliotecar Gheorghina Stan şi opt elevi militari, membri ai Cercului de lectură al colegiului, „Esenţe”.

Cândva, lectura avea un rol foarte important în mijlocul familiei. Astăzi, imaginea copilului ţinut pe genunchi de unul dintre părinţi sau bunici, citindu-i-se poveşti sau dându-i-se sfaturi, tinde să se piardă în poveste, să fie ruptă din paginile unui basm.

Lipsa apropierii dintre părinte şi copil, a lecturii şi, implicit, a tuturor avantajelor acesteia poate avea consecinţe grave asupra copilului. Timpul liber, pentru mare parte dintre copiii de astăzi înseamnă shopping, facebook, jocuri pe calculator. La nivel lăuntric, copiii rămân săraci, acestea afectându-le dezvoltarea abilităţilor verbale, a capacităţii de gândire şi a modului de raportare la ceilalţi, indiferent de vârstă.

De aceea, ne-am propus să-i ajutăm pe copiii din Centrul de plasament „Riţa Gărgăriţa”, din Bărăbanţ, Alba Iulia, să pornească pe un drum diferit, oferit de frumuseţea lecturii, pentru ca în devenirea lor să ajungă oameni pasionaţi de frumos.

Timp de două ore petrecute alături de cei 21 de copii, am învăţat că lectura este locul în care te simţi acasă, că, indiferent de origine, vârstă sau etnie, sufletul omului zboară spre lumină dacă îşi alege o carte-fluture care să-i indice drumul spre înalt, că trebuie să ne mulţumim şi să ne bucurăm de ceea ce avem şi că cel mai frumos lucru este să fii empatic şi să-i ajuţi pe ceilalţi.

„Când am făcut primii pași prin curtea animată de jucării, îngheţată parcă, în lipsa copiilor, un val puternic de emoţie mi-a străpuns trupul. Totuși, se dovedea a fi o emoţie caldă, plăcută, care mă energiza în faţa vântului răcoros de octombrie, care îmi ghida mersul dezorientat.

Îndată ce s-au ivit primii copii, acel spațiu al jocului și-a recăpătat valenţele pozitive și pline de viaţă.

Începutul a fost, ca de obicei, timid... atât pentru noi, cât și pentru ei... dar, pe parcurs, tăcerea apăsătoare a fost înlocuită de cuvinte, propoziţii, fraze atent selectate pentru a fi lecturate. Odată cu poveștile, zâmbetele au început să apară, iar ochii să viseze tărâmuri mirifice și personaje de seamă.

Timpul s-a scurs rapid, încurcându-se, treptat, printre literele care nu mai conteneau a pluti prin sală.

Am fost surprins de capacitatea de înţelegere a unor copilași gingași și inocenţi, care nu au avut șansa mea... de a avea o familie alături, de a avea cui să spună „mamă” sau „tată”.

Finalul activităţii ne-a întrerupt pe neașteptate, venind, parcă, de nicăieri; iar copilașii agăţaţi de noi precum se agaţă albinuţele de florile luminoase, calde și bogate în nectar, ne-au urmărit până la ieșire, ca și cum erau pregătiţi deja să mai fie o dată abandonaţi.

Sentimentul nedreptăţii și regretul părăsirii îmi sfâșiau corpul, dar am reușit să mă ascund în spatele unor poze, prin care am încercat să las amintire zâmbetul meu plin de speranţă și credinţă pentru un viitor mai bun...” (Bogdan Cătană-Bota).

„A fost un mirific act de resemnare sufletească ce conturează tainele fericirii instalate în sufletu-mi firav, în momentul în care am mirosit dulcele parfum al copilăriei... Zâmbet, culoare şi veneraţie... trei enigmatice valori care compun inefabil tabloul copilului candid şi pur, dar rănit uşor de cruzimea unui dor perimat. Probabilitate maximă de dor matern, părintesc, pictat etern în aceste suflete de cristal şi simplificat zilnic câte puţin de prietenia şi pavăza oferită de milostenia semenilor. Am descoperit în templul interior al acelor copii bunătatea clădită pe entitatea unei veselii chinuite de hazardul vieţii. Aş vrea să fiu parte din sufletul lor. Să le vindec suferinţa. Însă e doar o dorinţă. Ca cea din lirica lor” ( Celina Matei).

„Păşind în locul plin de copii, am observat privirile curioase ale acestora, analizând în detaliu oamenii care tocmai au ajuns. La început erau temători, neştiind cum să vorbească cu noi, dar încet-încet, cărţile ne-au legat; prin această pasiune comună, am putut comunica fără bariere, devenind amici” (Iustina  Căpeţ).

„Astăzi am trăit ceva inedit; am experimentat cum e să fii părinte. Unul în uniformă, ce-i drept, însă unul care <își> face copiii să râdă, să fie fericiţi în preajma sa. La Casa de copii <Riţa Gărgăriţa> am fost întâmpinaţi de 20 de copii cu braţele deschise, ce abia așteptau să le citim povești, să le oferim un zâmbet cald și să le fim alături pentru câteva ore” (Andrei  Crăciun-Puiu).

„Când am întâlnit privirile micuţilor din centrul de plasament, am fost instant atrasă de drăgălăşenia lor, de comportamentul de îngeraşi fragili ce aşteptau mângâieri şi cuvinte dulci. Am făcut cunoştinţă cu ei şi ne-am împrietenit rapid, am discutat despre notele lor de la şcoală, despre mâncarea preferată, cadourile pe care i le vor cere lui Moş Crăciun şi, în final... le-am promis că vom rămâne pe veci amicii ce s-au împrietenit într-o zi de toamnă târzie, într-o încăpere plină de zâmbete şi emoţii” (Alexandra  Ciule).

Viaţa constituie un joc de noroc în care, din păcate, destinul prin prisma hazardului joacă un rol cinic, alegând orbește oameni care poartă o cruce mai grea sau mai ușoară. Printr-un complex de împrejurări, fiecare a ajuns în locul în care se află. Oricare dintre noi putea fi  în locul copiilor din centrul de plasament, pecetluiţi  cu o soartă mult diferită de a noastră.

 „Pasionat de fotografie fiind, caut ca pozele mele să reflecte viaţa cât mai fidel - tristă sau fericită, dreaptă sau nedreaptă. Mi s-a părut destul de greu, dar nu imposibil să smulg un zâmbet unui copil de 8 ani ce a gustat până acum doar răcoarea singurătăţii,  copilăria fiindu-i  devorată de <colţii> unei maturităţi precoce. În contextul unei atmosfere calde și degajate, noi, elevii militari - noii lor prieteni,  am reușit să le topim masca glacială și să le ajungem la suflete. Am aflat că au aceleași dorinţe și aspiraţii ca și noi: unul  dintre ei se vedea în viitor lucrând în <inima> unei mașini, în calitate de mecanic, altul dorea să se facă bucătar și, astfel, să guste din preparatele vieţii de zi cu zi, iar un alt copil dorea să-și manifeste latura artistică pe marile scene de teatru. Experienţa din acea Casă de copii m-a făcut să-mi reconsider credințele legate de propriul destin: am hotărât să văd în tot ceea ce e în jurul meu o oportunitate și o modalitate de a fi fericit de miracolul vieţii și de faptul că trăiesc.  Mulţumesc, copii!” (Andrei Suba).

„Proiectul nostru s-a transformat astfel într-o puternică relaţie de prietenie, o diafană legătură a sufletelor, prin intermediul cărţilor citite, discutate, a poeziilor recitate şi a poveştilor creative, construite în jurul unor imagini” (profesor Simona Mureşan).