Ministerul Apărării Naționale - Revista Forțelor Terestre

După o analiză temeinică şi amânări repetate, am hotărât să aşez în pagină istoricul Centrului de Drept Internaţional Umanitar. Va fi, de fapt, viaţa unei „instituţii unicat în zona noastră geografică”.

Implicat, încă de la început, în demersurile de înfiinţare a noii structuri şi apoi de conducere şi gestionare a problemelor ei, mă aflu într-o mare dificultate. Voi reuşi să refac cei 15 ani de muncă entuziastă, eforturi intense, sacrificii şi renunţări? Voi fi în măsură să redau toate momentele – faste sau dificile – prin care instituţia a trecut? Voi reuşi să expun, cu obiectivitate, contribuţia celor care de-a lungul timpului au sprijinit demersurile noastre? Voi putea să redau imaginea completă a procesului în mijlocul căruia instituţia s-a aflat? Personal prezent şi acţionând într-o zonă şi la un anumit nivel în activitatea de difuzare a prevederilor dreptului internaţional umanitar în mediul militar şi de instruire a personalului armatei, voi fi în măsură să surprind pers­pec­tiva cea mai clară şi edificatoare?

Iată doar câteva din întrebările care m-au preocupat atunci când am lu­at decizia prezentării unei „instituţii mici, dar care a făcut o po­litică mare desfăşurând o activitate de pionierat în ţara noastră”  în direcţia implementării normelor dreptului internaţional umanitar. Cineva spunea, în acest sens: „rar mi-a fost dat să văd atâta animaţie în jurul unei structuri atât de mici”. Este o afirmaţie care ne onorează, având în vedere faptul că, în perioada 1993 – 2001, instituţia a fost reprezentată printr-o singură funcţie. Cea de şef centru. Poate tocmai de aceea, mai în glumă mai în serios, unii m-au numit „omul-instituţie”.

Unele greutăţi s-au datorat şi acestei situaţii. Important este însă faptul că responsabilii din Statul Major General au înţeles necesitatea şi semnificaţia menţinerii structurii care a reuşit să „creeze şi să întreţină în jurul ei un fenomen”.

Dar cum au început lucrurile, în 29 octombrie 1993, ministrul apărării semna ordinul de înfiinţare, la Ploieşti, a Centrului-Pilot de Drept Internaţional Umanitar. De Sfântul Nicolae, în 6 decembrie 1993, se inaugura Centrul-Pilot de Drept Internaţional Umanitar al Armatei. Era o structură insolită în mediul militar din spaţiul unei ţări est-europene eliberată din sfera de influenţă a fostului Tratat de la Varşovia. Privind retrospectiv, remarc faptul că acele începuturi au rămas undeva în negura vremurilor şi că exista o bază reală în aprecierea organismelor internaţionale conform căreia se sublinia, încă din 1991, că România era prima ţară din cele „foste comuniste, care au întreprins măsuri complexe şi concrete în domeniul dreptului internaţional umanitar”. Timpul a demonstrat că a fost o structură compatibilă cu cerinţele impuse unei ţări care urma să acceadă spre NATO.

Au trecut 15 ani. Au fost parcurse mai multe etape. S-a acumulat o vastă experienţă. S-au stabilit multe contacte cu instituţii şi structuri interne şi internaţionale cu răspunderi în domeniu. Mii de persoane au aflat, în diverse împrejurări, de existenţa centrului. Toate acestea au oferit imaginea unei instituţii vii, dinamice şi deschisă oricărei iniţiative care să asigure îndeplinirea obiectivelor asumate.

Crearea unei baze materiale şi documentare impresionante, o paletă largă de activităţi pentru îndeplinirea sarcinilor, o solicitare mereu crescândă din partea celor care trebuie să cunoască prevederile tratatelor internaţionale aplicabile în caz de conflict armat, reprezintă un adevărat tezaur ce trebuie valorificat. Şi aşa s-au constituit şi argumentele care m-au convins că lucrarea trebuie să apară.

Mi-ar plăcea să cred că acest demers ar putea să reprezinte o sursă de informaţie pentru calea ce trebuie urmată la înfiinţarea, gestionarea şi promovarea unei instituţii, pe de o parte, şi evitarea unor greşeli din partea celor care vor conduce sau vor fi implicaţi în activităţi asemănătoare, pe de altă parte.

Am demarat procesul de elaborare cu sentimentele pe care le încearcă un îndrăgostit pentru persoana iubită. Cu o precizare. Dragostea pentru această structură mi-a fost răsplătită. Sacrificiile, care nu au fost puţine, sunt de domeniul trecutului. Constatarea că „ceea ce faci este bine şi are căutare”, pe baza faptului că realităţile înconjurătoare o impun şi că te-ai aflat întotdeauna cu un pas înaintea solicitării instituţionale, îţi asigură satisfacţie deplină.

Nu vor lipsi cifrele şi datele. Dar nu vor fi ocolite nici interpretarea lor, nici prezentarea unor judecăţi despre oameni şi fapte, venite din partea celui care a trăit vremurile. Deciziile eşaloanelor superioare cu privire la centru, bune sau rele, m-au afectat direct. Efectele corespunzătoare lor m-au marcat.

Prezentarea istoricului instituţiei sub forma unei monografii a însemnat o studiere a documentelor şi însemnărilor făcute "la cald" şi adunate în zeci de dosare, o rememorare a faptelor pe care le-am trăit şi o consultare a celor care, de-a lungul timpului, au fost alături de noi.

Redarea evenimentelor, care nu întotdeauna au avut un caracter fenomenal, s-a făcut cu dorinţa de a prezenta cât mai aproape de realitate şi fără pretenţia unor exigenţe deosebite din perspectivă istoriografică sau literară.

Activitatea nemijlocită în cadrul centrului mi-a permis să am o imagine de ansamblu asupra traseului sinuos dar mereu ascendent pe care acesta l-a avut. Problemele instituţiei au fost generate de cele cu care Armata, în general, s-a confruntat: limitări bugetare, restructurare prin reducerea efectivelor, amplificarea sarcinilor şi exigenţelor faţă de propria activitate etc., sau de situaţia concretă în care centrul a funcţionat: subordonare Ia nivelul Statului Major General, asigurare logistică şi administrativă din partea altor unităţi şi atitudinea nu întotdeauna corectă şi binevoitoare din partea celor care au comandat aceste structuri - au influenţat evoluţia instituţiei de-a lungul timpului.

Fiind o lucrare monografică, voi recurge firesc şi la reproducerea unor documente privind dezvoltarea dreptului internaţional umanitar după 1990 în România şi, în acest context, pe cele care s-au referit explicit la activitatea centrului. Ele vor fi inserate la sfârşitul fiecăreia din perioadele analizate.

Pentru a recunoaşte meritele şi "a da Cezarului ce i se cuvine", fac menţiunea că toate acestea nu ar fi fost posibile, în primul rând fără efortul locotenent-colonelului Ilie Popescu de a pune în practică ideea înfiinţării unui centru-pilot de pregătire în dreptul internaţional umanitar. Eu am preluat ideile şi le-am dus mai departe. În al doilea rând, succesul ar fi fost incert dacă, ulterior, nu mi s-ar fi alăturat în acest demers, uneori chiar şi efemer, foarte mulţi colaboratori care au format „marea familie a Centrului de Drept Internaţional Umanitar” şi care au asigurat apariţia, dezvoltarea şi afirmarea structurii.

Secretul acestui impact şi al receptivităţii din partea celor din jur? Centrul de Drept Internaţional Umanitar a prezentat „modelul unui nou mod de viaţă, în care valorile umanitare se află în primul plan”. Suprarealist, a adus în atenţie informaţii cuprinse în tratatele internaţionale care urmăresc protejarea fiinţei umane în caz de conflict armat şi limitarea pagubelor materiale care nu au legătură cu acesta. Concret, vizează realitatea crudă a catastrofelor umanitare provocate de violenţa armată şi, în acest context, instruirea personalului militar în conformitate cu prevederile Codului onoarei militare şi standardelor umanitare ale lumii civilizate.

Totul este istorie acum. Centrul de Drept Internaţional Umanitar este ceea ce se prezintă în paginile acestei lucrări. Instituţia ocupă un loc aparte în marea familie a structurilor cu răspunderi în difuzarea dreptului internaţional umanitar. Tocmai de aceea, CDIU trebuie să facă şi pe mai departe cunoscute preocupările româneşti în domeniu. Doar prin fapte şi acţiuni concrete se vor putea perpetua tradiţiile umanitare caracteristice poporului şi Armatei române.

Informaţiile din prezenta monografie au atât un caracter constatativ, prin relatarea faptelor în derularea lor, cât şi un caracter predictiv, prin unele sugestii posibile exprimate în articolele din presă, în Cartea de Onoare şi foarte pronunţat în punctele de vedere din partea finală a acesteia.

Personal, încerc sentimentul reconfortant şi mulţumirea deplină pe care fiecare o avem atunci când vede că acţiunile sale coincid cu direcţia preocupărilor instituţiei din care face parte.

Consider că prin acest demers ne îndeplinim cu recunoştinţă o datorie faţă de foştii, prezenţii şi viitorii prieteni şi susţinători cunoscuţi sau necunoscuţi.

Din acest colţ de pagină, gratitudine tuturor celor care au fost alături de mine în această perioadă şi al căror nume îl veţi găsi în lucrare. Mulţumiri şi scuze, totodată, îndrept către cei care, din umbră, au oferit sprijin centrului şi al căror nume va rămâne necunoscut cititorului.

Mulţumiri speciale generalului (rtr.) Niculae Spiroiu, care, în calitate de ministru al apărării, a semnat ordinul de înfiinţare a unei instituţii care a devenit peste timp portdrapelul umanitarismului pentru Armata României.

Mulţumiri colonelului (rz.) Ilie Popescu, cel care a avut ideea şi a acţionat în direcţia înfiinţării centrului.

Lucrarea a beneficiat de sprijinul şi consilierea specialiştilor din cadrul Trustului de Presă al Armatei. Autorul exprimă profunda recunoştinţă fiecăruia dintre ei pentru acest ajutor, cu o menţiune specială doamnelor Valeria lonescu şi Petruţa Rusu, pentru activitatea de finalizare din perspectivă redacţională.

Apariţia acestei lucrări nu ar fi fost posibilă fără profesionalismul colectivului Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, căruia, prin şeful său, colonel Niculae Ene, îi adresăm sincere mulţumiri.

Ploieşti, 1 iunie 2008,
Locotenent-colonel Dumitru Codiţă