Ministerul Apărării Naționale - Revista Forțelor Terestre

Artileria este o prezenţă constantă pe câmpurile de luptă din cele mai vechi timpuri. Apărută din necesitatea lovirii la distanţă şi cu precizie a adversarului, artileria a parcurs un complex proces evolutiv. Istoria evoluţiei mijloacelor de luptă bazate pe principiul aruncării obiectelor grele la distanţă îşi găseşte începuturile în Antichitate. Tocmai de aceea balista, primul mijloc de luptă de acest tip şi cele ce i-au urmat ntr-un lung proces evolutiv - scorpionul, catapulta, frontibola şi bricola - sunt considerate în mod just predecesorii antepirobalistici ai artileriei de azi.

Evoluţia de-a lungul timpului a mijloacelor de luptă la distanţă a fost influenţată decisiv de saltul revoluţionar datorat apariţiei pulberii cu fum. Deşi sursele istorice menţionează folosirea pentru prima dată a tunurilor de către oştile chineze, încă din anul 618 î.Hr., pe timpul luptelor de la Tai-Golf şi mai apoi de către arabi, în secolul al IX-lea, la asediul cetăţilor creştine din Peninsula Iberică, consacrarea deplină a producerii şi folosirii tunurilor a avut loc în secolul al XIV-lea, odată cu apariţia primelor turnătorii şi fabricarea gurilor de foc în Europa.

Importanţa folosirii tunurilor se regăseşte nu numai în mutaţiile profunde produse în cadrul artei militare, ci şi a efectelor de ordin social pe care le-a generat. Astfel, specialiştii apreciază că tunurile, prin puterea lor distructivă remarcabilă, prin utilizarea pe scară largă la asediul cetăţilor, au determinat căderea acestora, contribuind decisiv la prăbuşirea feudalismului.

Deşi în compunerea oştilor voievozilor şi domnitorilor români artileria a devenit prezentă începând cu secolul al XV-lea, existenţa sa ca entitate structurală modernă, distinctă a început în data de 10 noiembrie 1843, odată cu înfiinţarea primei baterii de artilerie. De-a lungul timpului, în dotarea artileriei române au existat zeci de tipuri de guri de foc, tunuri, obuziere, tunuri-obuziere, aruncătoare, instalaţii de lansare, de producţie autohtonă şi străină, inclusiv capturi.

În cuprinsul acestei lucrări ne-am propus să prezentăm gurile de foc din dotarea artileriei, precum şi unele dintre cele mai importante piese de artilerie capturate de Armata Română, grupate pe perioade distincte ale dezvoltării acesteia, pentru formarea unei imagini complete a evoluţiei artileriei române, a rolului său în cadrul instituţiei militare. De asemenea, am încercat să surprindem aspecte definitorii ale contextului social, îndeosebi militar al introducerii în dotare a anumitor guri de foc, semnificaţia acestor evenimente din punct de vedere organizatoric, al mutaţiilor tehnice, al progreselor calitative produse în construcţia gurilor de foc şi al efectelor create pe câmpul de luptă.

Dezideratul realizării acestei prime monografii a gurilor de foc ce au existat de-a lungul veacurilor în spaţiul românesc a fost anevoios şi a presupus un efort considerabil de investigare a unui vast dar incomplet material bibliografic şi de arhivă. În pofida acestor eforturi, ca urmare a lipsei unor documente nu s-a reuşit obţinerea de date despre câteva guri de foc sau imagini despre acestea.

O contribuţie importantă la realizarea acestei lucrări a avut-o conducerea Muzeului Militar Naţional, care a avut disponibilitatea de a ne facilita accesul la exponatele şi datele deţinute referitoare la artileria română şi căreia îi mulţumim şi pe această cale. Probabil că pe lângă firescul spirit camaraderesc al conducerii acestei prestigioase intituţii de cultură a intervenit şi remanenţa afectivă faţă de artilerie, această nobilă armă care a realizat în anul 1893, la 50 de ani de la înfiinţarea primei structuri de artilerie - Muzeul Artileriei, întâiul muzeu militar românesc amenajat în localul Arsenalului Armatei. Acest muzeu al artileriei a devenit în anul 1914 secţie a Muzeului Naţional de Antichităţi, fiind precursorul Muzeului Militar Naţional de astăzi.