A pășit pe porțile Colegiului Militar Național „Dimitrie Cantemir” de la Breaza în anul 2010. Aici a petrecut patru ani plini de amintiri frumoase și clipe unice. După absolvirea liceului a optat să urmeze cursurile Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, acolo unde, la repartiția armelor, și-a ales infanteria. În iulie 2017, după absolvirea academiei, prima funcție pe care a fost încadrat, în urma alegerii personale, a fost cea de comandant pluton infanterie la Batalionul 495 Infanterie, unitate care în acea perioadă avea în organigramă doar o companie de parașutiști. În luna decembrie a aceluiași an, batalionul a primit un nou ștat de oganizare, redevenind unitate de parașutiști.

„La momentul prezentării în unitate, după terminarea cursului de bază, am avut de ales între a mă breveta ca parașutist, ori a-mi căuta altă funcție în decurs de doi ani. Am decis, fără ezitare, să mă brevetez. Era ceva nou și interesant la momentul respectiv și nu am vrut să ratez oportunitatea care mi se ivise” - își amintește locotenentul Florin Roadevin despre primele momente pe care le-a trăit la Batalionul 495 Parașutiști „Căpitan Ștefan Șoverth”.

Cu decizia luată de a intra în rândurile celor care poartă, cu cinste și mândrie, bereta vișinie, a mers la cursul de brevetare parașutiști militari categoria rotundă, la Centrul de Instruire pentru ISR, parașutiști, operații speciale și JTAC de la Buzău, dar după ce și-a primit brevetul, salturile nu au fost prea multe pentru că a început pregătirea pentru misiunea din teatrul de operații Afganistan. La sfârșitul lui iulie 2019 a avut zborul de intrare în teatru, acolo unde a îndeplinit funcția de comandant pluton în cadrul companiei GDA (Ground Defence Area). Partenerii americani i-au perceput destul de bine per total, poate și pentru că au avut șansa de a lucra tot alături de un batalion de parașutiști. Fac o paranteză și vreau să specific, tot ca o similitudine că, atât pe ei, cât și pe militarii de peste ocean, în cadrul rotațiilor, i-au schimbat unități de vânători de munte. Mai mult, au avut un interes comun, care conta cel mai mult: la sfârșitul fiecărei zile, să fie toți întregi și să nu aibă incidente.

„Din punctul meu de vedere, parcurgerea unei misiuni într-un teatru de operații este ceva prodigios, cu atât mai mult pentru ofițerii de la baza carierei militare. Acolo este locul în care te desăvârșești ca <<luptător>> și, tot acolo, am simțit cu adevărat că mi-am condus oamenii din subordine și am realizat că o decizie pe care o iau poate avea urmări și că trebuie întotdeauna să găsesc cea mai bună variantă” - mărturisește locotenentul Roadevin.

În dialogurile cu localnicii au contat foarte mult maniera în care se purtau discuțiile și modul în care îi tratau. „Am văzut mai multe abordări pe care noi, ca forțe ale coaliției, le aveam atunci când luam contact cu civilii. Dacă încercam să fim prietenoși, să le arătăm că suntem de partea lor, că suntem acolo să îi protejăm, că suntem de aceeași parte a baricadei, cu ghilimelele de rigoare, atunci ei ne priveau la fel, căci ar fi mult spus că ne percepeau ca pe niște prieteni, dar căutau să ne ajute atât cât puteau. În schimb, dacă atitudinea noastră era una superioară, deveneau mai reticenți și efectiv ajungeai să vorbești de unul singur, pentru că nu îți mai răspundeau la ceea ce îi întrebai, replicile venind doar ca să nu tacă”- își amintește Florin.

Un rol important în comunicarea cu localnicii îl aveau și interpreții (translatorii), pentru că uneori aceștia puteau să sesizeze și să atragă atenția că răspunsurile solicitate nu erau adevărate. Persoanele care traduc au un rol aparte și, pentru că provin din două civilizații diferite, barierele culturale pot apărea destul de repede, este foarte important ca interpretul să știe exact cum să formuleze întrebarea, astfel încât oamenii locului să nu se simtă ofensați. „Este clar că ei știau mult mai bine cum să pună problema și la ce să se aștepte, experința lor contând mult. De exemplu, am avut într-o patrulă un interpret care se afla pentru prima dată în această postură și a fost un pic mai greu până ce am ajuns la un numitor comun. Pe timpul traducerii există și riscul ca unele cuvinte să se mai piardă; astfel, așteptând un răspuns pozitiv din partea șefului de poliție cu care eram în patrulă în ziua respectivă, am observat că el s-a încruntat și atunci m-am prins că ceva nu a decurs așa cum ar trebui. L-am întrebat din nou pe interpret ce i-a transmis și când mi-a spus, mi-am dat seama că el a înțeles, de fapt, cu totul altceva. Poliția cunoaște mai bine evenimentele care se produc într-o anumită localitate, iar dacă reușim să îi ținem de partea noastră, avem o sursă de informații viabile. Informațiile într-o zonă de conflict sunt vitale pentru îndeplinirea obiectivelor, colectarea lor de la localnici ne pot face să ne lămurim de anumite activități pe care talibanii ar avea de gând să le facă” - conchide tânărul ofițer.

„Am avut interacțiuni și cu cei mici. Puteam să îi atragem de partea noastră relativ mai ușor decât pe adulți, dar contează foarte mult și ceea ce văd ei în familie. Am văzut copii care se bucurau pentru o ciocolată sau o sticlă cu apă; practic, îi dădeai o ciocolată și ei erau fericiți, râdeau și se apropiau cu încredere de noi; dar am văzut și categoria opusă, care aruncau cu pietre după tine, deși îți acceptaseră micile dulciuri pe care le-ai oferit cu câteva minute în urmă. Și toate astea pentru că așa au fost învățați de către părinți. Cunoșteau inclusiv mașinile fiecărui pluton în parte, știau care sunt români și care sunt americani, alergau după noi și strigau ˂˂Romania, Romania˃˃. Am încercat tot timpul să ne apropiem de copii, să facem o poză cu ei, să îi luăm în brațe, să micșorăm distanța dintre civilizații” - spune, cu o ușoară nostalgie în glas și în privire, locotenentul Roadevin.

Din punct de vedere profesional, tânărul ofițer a fost impresionat cel mai mult de modul în care a putut să își pună bazele carierei, considerând că acolo a devenit cu adevărat comandant de pluton. La sfârșitul misiunii a rămas cu multe experiențe unice, care vor încolți peste ani și care îl vor ajuta la perfecționare, atât pe partea de carieră militară, cât și în plan familial. Sunt lucruri ce își pun amprenta și te ajută să te regăsești ca om, lucruri despre care poți să vorbești cu detașare, sau pe care le poți ascunde adânc în suflet, păstrându-le doar pentru tine. În misiunea din Afganistan a început să-și cunoască oamenii cu adevărat, a învățat să gestioneze anumite situații și probleme care apar inevitabil în cadrul unui grup, dar mai ales a descoperit că în orice situație, oricât de grea ar fi, există o rezolvare. Cele mai multe gânduri ale militarilor care slujesc țara la mii de kilometri depărtare se îndreaptă către familiile rămase acasă, pentru că odată cu trecerea timpului, dorul de cei dragi îi cuprinde, chiar dacă nu arată asta, pentru că așa este mentalitatea unui militar.

De asemenea, o provocare pentru fiecare tânăr comandant de pluton este și faptul că în subordine ai oameni cu mai multe misiuni, care au o experiență mai mare în teatrele de operații. Cu cât gestionezi această situație mai eficace, cu atât încrederea oamenilor din subordine se consolidează.

În ceea ce privește viitorul, locotenentul Florin Roadevin mi-a destăinuit că se gândește să urmeze întocmai pașii din ghidul carierei militare, fără să sară vreo etapă, dar astfel încât să capete experiență, atât la nivel de lucru în comandament, ca ofițer de stat major, cât și la comanda unei companii, iar ulterior să ocupe o funcție de șef compartiment. Toate aceste planuri și le-a proiectat cu gândul că într-o zi va ajunge la comanda unui batalion, obiectiv pe care și l-a fixat încă de la începutul primilor pași de defilare în haina militară.