Caporalul clasa I Cristian Tupiţă are şase misiuni în teatrele de operaţii şi face parte din Brigada 2 Vânători de Munte “Sarmizegetusa” de 24 de ani.

Cercetaş în cadrul Companiei 206 Cercetare, Cristian este unul dintre militarii care şi-au ales din pasiune specialitatea militară şi tot din aceeaşi consideraţie a ajuns să atingă un nivel de performanţă foarte bun pe orice funcţie pe care a îndeplinit-o sau în orice misiune, de-a lungul carierei. Ne-a povestit cum şi-a ales cariera militară, ce înseamnă să fii cercetaş şi ce experienţă are în teatrele de operaţii:“Mi-am ales cariera militară, în primul rând, pentru că am avut mulţi prieteni care erau cadre militare. Eu eram copil, dar ei au reuşit să mă influenţeze să urmez acest drum. În al doilea rând, m-au atras dintotdeauna poveştile bunicului meu din război; discutând cu el, am devenit din ce în ce mai interesat să aflu cât mai multe despre militari şi despre ceea ce fac ei. Aşa mi-am dorit să ajung cercetaş. Am avut şi norocul acesta, aş putea spune. Nu mulţi reuşesc; totuşi, cei mai mulţi veneau de plăcere, aşa cum am venit şi eu. Era o competiţie foarte strânsă pentru această specialitate, dar prin muncă şi efort am reuşit. Ca militar în termen, am fost recrutat în anul 1994, iar ca militar angajat, începând cu anul 1995.

Din anul 1997 am făcut parte din Brigada 2 Vânători de Munte. Să fii cercetaş la vânători de munte este frumos, dar şi greu. Satisfacţiile sunt nenumărate, în special datorită terenului. Te ajută să te pregăteşti la maximum, să dai tot ce poţi, atât din punct de vedere fizic, cât şi psihic. Pot spune că muntele îţi întăreşte caracterul.

Un cercetaş trebuie să fie, înainte de toate, puternic din punct de vedere psihic. Pregătirea fizică se formează în timp, dar dacă nu eşti pregătit psihic, nu poţi să reuşeşti. În momentul în care ajungi să zici <GATA!>, atunci trebuie să îţi spui că se mai poate, mergem înainte. Dacă ai un colectiv care nu cedează, te face şi pe tine să nu cedezi. Nu poţi să renunţi.

Am participat la şase misiuni în teatrele de operaţii: o misiune în teatrul de operaţii din Angola (1996) şi cinci misiuni în teatrul de operaţii din Afganistan (2005, 2008, 2010, 2012, 2018). Din păcate, în anul 2010, ne-am întors din teatrul de operaţii din Afganistan fără doi camarazi: slt.(p.m.) Dan Ciobotaru şi slt.(p.m.) Paul Caracudă. A fost greu, eram în acelaşi pluton. Pe Paul îl cunoşteam de când am venit la vânătorii de munte. Dar asta este viaţa, până la urmă. Ştim foarte bine când plecăm ce se poate întâmpla. Doar că întotdeauna speri că nu ţi se va întâmpla ţie sau celor cu care eşti, ori nu se va întâmpla deloc. În ciuda tuturor eforturilor şi oricât de des ne adaptam procedurile, incidente au fost.

Cea mai frumoasă misiune la care am putut să particip, din punct de vedere profesional, a fost misiunea ISAF (The International Security Assistance Force) din Afganistan, din anul 2012, pentru că am putut să facem ceea ce făceam şi în ţară, pe linie de specialitate. Atunci ni s-a oferit posibilitatea să executăm misiunile exact cum am fost pregătiţi în ţară. Scopul nostru era să asigurăm libertatea de mişcare pe Autostrada A1. Astfel, aveam posturi de observare şi verificam anumite căi de apropiere către autostradă, pe lângă alte sarcini primite. În celelalte misiuni a trebuit să ne adaptăm specificului misiunii, dar noi, ca vânători de munte, ne putem adapta foarte uşor. Am valorificat experienţa misiunilor din teatrele de operaţii în cadrul Companiei 206 Cercetare prin faptul că am încercat să îmi fac colegii să înţeleagă că cea mai importantă este coeziunea, dar şi să înveţi; tot timpul să repeţi şi să încerci să te perfecţionezi”.

La cei 47 de ani, caporalul clasa I Cristian Tupiţă participă în continuare şi la competiţiile aplicativ-militare şi nu renunţă niciodată să lupte, indiferent dacă este accidentat, echipa fiind întotdeauna pe primul loc: “Pe lângă misiunile şi exerciţiile naţionale şi multinaţionale, multe lucruri le-am învăţat şi în cadrul competiţiilor aplicativ-militare. Ultima competiţie la care am participat a fost <Roza Cercetaşilor>. De fiecare dată, cea mai grea şi mai tensionată probă este patrula. Tot timpul ştii că eşti în competiţie, nu trebuie <să te culci pe o ureche>, chiar dacă ai un avans la timp, pentru că se poate întâmpla orice. Accidentele pot să apară, indiferent dacă sunt pe zăpadă (pe schiuri), sau pe timp de vară. Aşa s-a întâmplat şi în cazul meu, când m-am accidentat. Important este să nu renunţi.

Şi nu am renunţat, pentru că aceasta este mentalitatea de cercetaş sau de vânător de munte. În cadrul companiei facem tot ce putem, astfel încât să nu existe în vocabularul nostru verbul a renunţa. Când m-am accidentat, m-am gândit că suntem o echipă şi trebuie să ducem misiunea până la capăt, indiferent de ceea ce se întâmplă. Acelaşi lucru survine şi pe un câmp de luptă. Nu poţi să spui <Stop joc>, sunt rănit, am un genunchi pe care nu pot să îl îndoi cum trebuie. Inamicul nu ţine cont de aceste lucruri.

La finalul patrulei, am avut un sentiment de bucurie că am ajuns la linia de sosire, în speranţa că am scos un timp bun şi că s-a văzut camaraderia. În momentul în care m-am accidentat, colegii mi-au luat din materiale şi astfel s-a întărit spiritul de echipă.  

Aşa este la fiecare competiţie, oricare dintre noi poate să aibă o zi bună, sau poate să aibă o zi mai puţin bună. Niciodată nu o să dăm vina pe un coleg din cadrul echipei că am pierdut timp din cauza lui. Încercăm să ne ajutăm; până la urmă, suntem toţi o echipă şi muncim pentru ea”.