Militarul din spatele unei fotografii

Militarul din spatele unei fotografii

Căpitan Narcis RĂDUCU
Publicat pe 23.06.2021

Militarul din spatele unei fotografii

Ce te împinge către un articol bun mai mult decât curiozitatea? Ce te determină să pleci în căutarea materialelor pentru publicat, mai mult decât simpla și, totodată, nobila menire, de a aduce în fața celor care urmăresc și citesc ceea ce scrii, personaje ale căror povești așteaptă să fie lipite de coala albă de hârtie?

În urmă cu aproximativ o lună, când freamătul poligoanelor din România funcționa ca un megafon pentru întraga țară, mi-a atras atenția o postare de pe pagina de Facebook a „Revistei Forțelor Terestre”. Câteva cuvinte despre o tragere la care luaseră parte militarii Batalionului 114 Tancuri „Petru Cercel”, în Centrul Secundar de Instruire pentru Luptã „Smârdan”. Sute de like-uri care stăteau sub imaginea expresivă a unui tanchist cu părul alb, ce venea în contrast de nonculori cu combinezonul negru, specific celor care îmblânzesc bestiile șenilate, și cu bereta atinsă de timp și praf.  

Având baza de plecare la atac pregătită, m-am echipat corespunzător, m-am înarmat cu armamentul din dotare (camera foto și reportofonul), și am luat cu asalt tabăra în care se instruiau tanchiștii târgovișteni, undeva în Balta Brăilei, printre țânțarii care păreau că au trecut pe la sala de fitness înainte să își întâmpine oaspeții, și printre bălțile flancate de brazde cu nămol, datorate unor fenomene meteorologice (ploi) care parcă au găsit în România locul perfect unde să își petreacă concediul.

Cu zorii zilei în față, cu ceașca de cafea în mâna dreaptă, cu ochii cârpiți de somn și însoțit de colegi ceva mai vioi decât mine, am pornit spre destinația noastră. Poate că nu lăsam să mi se întrevadă nestăpânita emoție, deși după ce petreci ani în breaslă, misiunile din poligoane și nu numai devin o rutină, un mod de a adăuga condimente programului săptămânal din redacție, dar în sinea mea îmi doream ca lucrurile să iasă exact așa cum mi le planificasem de la birou, fiind, de asemenea, stârnit și de entuziasmul cu care îmi documentez fiecare rând pe care îl scriu. Fără partea aceasta, munca de teren ar deveni o povară, iar produsul finit, un articol încadrat între banalitate și mediocritate. Poate că unii pot fi și așa, pot face astfel lucrurile, dar în ceea ce mă privește, fără pasiune nu cred că aș putea să mă lupt cu o foaie albă, iar la final să câștig.

Orele parcă au zburat și nici nu mi-am dat seama cât de repede am ajuns în fața podului de pontoane care ne asigura trecerea spre tabără. După un slalom printre bălțile și noroaiele alimentate constant cu stropi de ploaie, am ajuns față în față cu militarul din spatele fotografiei. La început a părut puțin surprins de prezența mea acolo, dar, cum mi se întâmplă de multe ori, a fost foarte încântat când a văzut că cineva de la presă a venit să stea de vorbă și cu noi. Aceste momente mie îmi plac, pentru că sunt intense și pentru că am ocazia de a asculta mai mult decât ceea ce înregistrez pe reportofon, putând să observ, de altfel, și atmosfera din cadrul unui grup. Am posibilitatea, astfel, să înțeleg cum conlucrează elementele de legătură care fac mecanismul numit armată să funcționeze atât de bine.

Încă de copil, atunci când vedea o defilare, o paradă sau auzea imnul național simțea mici furnicături pe piele. Nu a avut modele în familie, dar a știut că are drumul lui și că nu trebuie să se abată de la el, pentru nimic în lume. Plutonierul-adjutant Nicolae Ciobanu, căci despre el este vorba, a început școala militară în 1996 la Pitești și, după ce și-a terminat studiile în anul 1998, a primit repartiție la un batalion din Craiova. De atunci cariera militară l-a purtat în mai multe unități din București, Craiova și Târgoviște, trecând prin mai multe funcții, atât la subunitățile luptătoare, cât și în comandament, iar din ianurie (a.c.) este locțiitor comandant Pluton 1 în Compania 1 din Batalionul 114 Tancuri „Petru Cercel”, întorcându-se, practic, la prima dragoste, după un întreg periplu.

Arma Tancuri nu este deloc ușoară, dar pe cât este de grea, pe atât este de frumoasă, creând o legătură foarte strânsă între membrii echipajului. Fără coeziune nu poți obține nimic; practic, trebuie să ne completăm unul pe altul atunci când suntem în interiorul tancului. Purtarea combinezonului negru reprezintă o mândrie, un aspect care ne deosebește de celelalte arme și ne face să fim unici.

Activitatea unui an de zile se încheie cu examenul focului din poligon. Acolo tragem tare și muncim mult ca să ne putem îndeplini obiectivele. Totul este cuantificabil și asta ajută să cunoaștem nivelul la care suntem atunci când se trage linie. Luăm totul pas cu pas, etapă cu etapă, astfel încât pregătirea să-și urmeze cursul firesc, chiar dacă nu întotdeauna lucrurile sunt așa cum îți dorești. Când lucrezi cu tehnică sunt în joc multe variabile, se pot întâmpla lucruri, independent de voința noastră. Important este să știi cum să depășești obstacolele ce apar pe parcurs, să privești întotdeauna înainte și să nu uiți că faci parte dintr-un colectiv care este tot timpul lângă tine, gata să dea o mână de ajutor și să intervină în cele mai grele momente.

Timpul într-un tanc, pe durata unei trageri cu muniție reală de luptă, se dilată. Totul pare prins într-o buclă temporală, până când pleacă și ultima lovitură. Din tanc, la final, nu putem ieși decât transpirați, răgușiți și bucuroși că ne-am atins obiectivele.    

Consider că arma Tancuri este încă destul de importantă pe câmpul de luptă, ea dă putere, forță de pătrundere, dar mai ales protecție și siguranță. Cine a fost încadrat la un batalion de tancuri, cine a participat la trageri de luptă și a trecut prin toate etapele, nu are cum să uite așa ușor această armă, chiar dacă este grea, murdară și complexă. De fapt, de aici își trage noblețea și îți aduce satisfacția.

Pentru viitor, ca dorință personală, aș vrea să apuc ziua când, ca militar, o să trec împreună cu batalionul la exploatarea tancului TR 85M1 «Bizonul», care este o tehnică de luptă mai nouă și care te ajută mai mult în procesul de instrucție. Tancurile T-55 pe care le utilizăm noi, datorită priceperii și dorinței militarilor, sunt ținute la un nivel destul de ridicat, fiind în măsură să-și îndeplinească cu brio misiunile încredințate. Într-adevăr, eforturile și sacrificiile noastre, ale celor care le deservim, sunt un pic mai mari, dar asta nu ne descurajează”.

După 25 de ani de armată, încă mai găsește puterea de a privi lucrurile cu optimism și, mai important, își dorește să își continue cariera cât mai mult timp. Într-o perioadă în care se discută despre vârsta de pensionare, mi-a fost dat să întâlnesc militarul care mi-a spus franc: „După mine, aș sta în armată până la 100 de ani dacă s-ar putea, atât de mult îmi place ceea ce fac, atât de mult iubesc armata română. Oricum eu merg înainte și încerc să mă mențin într-o formă fizică bună, lucru care nu se poate face decât prin sport. Acum este bine știut și faptul că mișcarea dă bătrânețea la o parte și nu o lasă să se instaleze. Eu cred cu tărie că militarul român este dârz și în el încă mai sălășluiește integritatea și mândria de a lupta pentru a fi cel mai bun, în orice situație".

În căutarea militarului din spatele unei fotografii, am plecat de la expresivitatea unui portret pe care mai apoi l-am creionat în minte cum m-am priceput mai bine și cum mi l-am putut imagina. După ce am stat de vorbă cu plutonierul-adjutant Nicolae Ciobanu, am găsit în vorbele lui culoarea pentru a-mi definitiva desenul cu câteva calități pe care i le-am descoperit: adaptabilitatea – în situații noi sau la limită, corectitudinea – în special față de haina militară și față de colegii cu care împarte bucuria de a îmbrăca combinezonul negru, demnitatea – care i se citea în privire precum rândurile cursive ale unei cărți bune pe care ți-o pui în bagajul de vacanță și, poate cea mai elocventă, optimismul – o virtute atât de importantă pentru vremurile pe care le trăim de un an și jumătate încoace.