„De mic copil mi-am dorit să zbor. Închideam ochii și simțeam că plutesc peste munți, văi, descopeream lumi noi. M-au fascinat întotdeauna abisul albastru, înălțimile infinite. În final, am ajuns să zbor în COSMOS. Visele împlinite sunt ca un cerc de lumină pe trunchiul vieții, o iradiere benefică. În cosmos, universul tău apropiat nu mai este reprezentat de casă, stradă, vecini, ci de însăși planeta natală. Pământul, pe lângă dimensiunea fizică pe care o poți aprecia direct, la adevărata ei valoare și măreție, are și o puternică dimensiune morală. Dintr-un zbor cosmic te întorci mult mai stăpân pe tine, mai matur, mai apropiat de oameni și de natură, cu o viziune mult mai globală a fenomenelor și activităților terestre. Cu toate că nu ești singur în aparatul de zbor, singurătatea, acolo sus, e destul de puternică. Te simți dintr-o dată rupt de ambientul tău natural, în care te-ai născut și dezvoltat”.

- Domnule general-locotenent (rez.) ing. dr. Dumitru Prunariu, cred că este o ocazie foarte specială pentru dumneavoastră să fiți aici, la Mediaș, în Casa Memorială „Hermann Oberth”, chiar la împlinirea a 127 de ani de la nașterea sa. Ce ne puteți spune despre întâlnirile pe care le-ați avut cu unul dintre părinții fondatori ai rachetei și astronauticii?

       Hermann Oberth, după cum bine se cunoaște, este considerat părintele navigației spațiale, primul care a pus mâna pe riglă și pe compas și a calculat de la A la Z o rachetă cosmică. Am avut șansa deosebită să îl întâlnesc în 1982, la un an după ce am zburat în spațiul cosmic, atunci când, la Moscova, se marcau 25 de ani de la lansarea primului satelit artificial al Pământului, unde Oberth a fost invitat și a venit pentru prima dată în URSS. Practic, nu mai călcase niciodată pe acel teritoriu, pentru că înainte și după cel de-al Doilea Război Mondial, facea parte dintre inamicii care construiau și ei rachete și, chiar dacă îl urmăreau îndeaproape pe marele savant, nu au reușit să îl aibă alături de ei. Atunci, în 1982, fusesem bine informat despre activitatea lui Hermann Oberth de către principalul lui biograf, Hans Barth, bun prieten cu mine, care scrisese numeroase materiale despre zborul meu cosmic și în general despre cosmonautică în „Karpatenrundschau”, un ziar de limbă germană ce apărea la Brașov. Când Oberth a venit la Moscova, în cadrul ceremoniei, am luat cuvântul și am povestit celor din sală despre activitatea lui pe teritoriul României. Desigur, toată lumea îl știa ca savant german, nimeni nu lega România de Hermann Oberth, pentru că nu îi cunoșteau adevărata istorie. În sală a fost rumoare. Lumea se uita pieziș la mine, neînțelegând ce legături are cu România, de ce vorbesc eu despre așa ceva, iar atunci el, sesizând puțin situația delicată în care mă aflam, s-a ridicat din primul rând al sălii, a venit pe scena unde vorbeam eu, mi-a dat mâna și mi-a spus în românește: „Mulțumesc, domnule căpitan!”. Vă dați seama că s-a făcut o liniște în sală și toată lumea a recunoscut că ceea ce povestisem eu era adevărat, că aceasta este adevărata istorie a lui.

       După doi ani, în 1984, Hermann Oberth, împreună cu societatea germană de rachete „Hermann Oberth – Wernher von Braun” m-au invitat la Salzburg, acolo unde se marcau 90 de ani de la nașterea sa, în cadrul unui congres internațional. Acolo veneau foarte mulți specialiști din nenumărate țări ale lumii și prezentau lucrări legate de tehnica rachetelor. A fost momentul în care Hermann Oberth a decis să-mi acorde mie și astronauților germani medalia de aur care îi poartă numele. Mie, pentru că sunt primul cosmonaut din țara lui natală și pentru contribuțiile pe care le-am adus la dezvoltarea cosmonauticii; primului cosmonaut din Republica Democrată Germană, Sigmund Jähn, pentru că a fost primul din Germania care a zburat; și primului din Republica Federală Germană, Ulf Merbold, care a zburat cu naveta spațială în 1983, pentru că era, de asemenea, primul dintr-o Germanie pe care Oberth nu o recunoștea divizată. Mi-a spus, nu o dată, că pentru el există o singură Germanie, dar dacă au zburat din două părți diferite ale țării, îi recunoaște pe amândoi ca fiind primii astronauți din țara lui de adopție. Desigur, atunci a fost prezent și cosmonautul ungur Bertalan Farkas, inițial fiindu-i acordată o distincție mai mică, dar după niște discuții diplomatice, considerându-se că el ar reprezenta într-un fel și fostul Imperiu Austro-Ungar, i-a fost acordată și lui aceeași distincție. Acela a fost momentul în care am fost, într-un fel, integrat în familia lui Oberth, în activitatea lui, pentru că de atunci am mai avut ocazia să-l văd în Germania. De câte ori aveam câte o deplasare profesională pe această linie, dădeam o fugă și până la Feucht și îl vizitam. Nu o dată m-am întâlnit acolo cu Hans Barth, care îl vizita des și care scria diferite istorii despre viața și activitatea savantului. Ultima vizită pe care i-am făcut-o a fost în 1989, cu șase luni înainte să plece dintre noi, și am avut ocazia să fac o serie de fotografii și înregistrări video cu el. Aceasta a fost istoria mea cu Hermann Oberth.

       - Este de notorietate și încercarea dumneavoastră de a înființa acest muzeu în care suntem acum și, probabil pentru cei tineri, care s-au născut după ʼ90, este de neconceput ce răspuns ați primit de la Suzana Gâdea, președintele Consiliului Culturii și Educației Socialiste (cu rang de ministru) între 28 august 1979 – 22 decembrie 1989.

       În 1984, după ce m-am întors de la Salzburg, după ce am înțeles care este adevărata anvergură internațională a lui Hermann Oberth, după ce am ascultat povestirile și prelegerile științifice legate de viața și activitatea lui, după ce am aflat în câte locuri din lume este marcată prezența lui științifică, unde are busturi, unde are muzee, am zis că este de neconceput să nu existe un muzeu „Hermann Oberth” în România, eventual în această casă în care a locuit mulți ani de zile, împreună cu familia sa. M-am dus la ministrul Culturii de atunci, Suzana Gâdea, i-am povestit despre ce este vorba și am solicitat să înființăm un muzeu. Mi-a spus că în conformitate cu legile românești nu putem amenaja așa ceva unei persoane care se află în viață, deși acest aspect conta mai puțin decât toată istoria lui științifică. În afară de aceasta, mi-a spus: „Ştii, este neamț, poate vine la mine să discutăm, să vedem despre ce este vorba”. I-am amintit că el a venit în România de mai multe ori și că 1974 a fost primit în cadrul Academiei Române, meritele lui științifice fiind recunoscute. În final, mi-a spus: „Dacă chiar vrei, înființați o expoziție permanentă”.

       Imediat după 1989, am găsit aici, la Mediaș, un primar inimos, destul de autoritar, care a dat dispoziție ca această casă, ce era ocupată de o grădiniță, să fie eliberată, să fie reabilitată, să se construiască mobilă pentru exponate și, efectiv, să o transformăm în muzeul „Hermann Oberth”. Concomitent, și strada a căpătat numele lui. De atunci, aici vin numeroși vizitatori din toată lumea să afle unde, cum a trăit și ce a creat unul dintre părinții fondatori ai rachetei și astronauticii.

       - V-ați gândit vreodată serios, în momentul în care ați decolat, că nu vă veți mai întoarce?

        Serios nu m-am gândit. Gândurile mi-au trecut prin minte, inclusiv că s-ar putea întâmpla ceva cu zborul meu cosmic, pentru că, vrei - nu vrei, știi că s-au întâmplat și catastrofe, că au dispărut oameni în cadrul zborurilor cosmice, statisticile arătând că până acum, aproximativ 4,5% dintre cei care au zburat în cosmos au dispărut în misiune, dar prevalează gândurile pozitive. Predomină faptul că trebuie să îndeplinești o misiune științifică, pentru care te-ai pregătit ani de zile. În orice caz, când m-am suit în rachetă, gândurile mele erau spre a realiza ceea ce mi-am propus, a face experimentele științifice și a reveni cu succes pe pământ, nu spre a păți ceva.

       - Vi s-a părut mai greu la decolare sau la aterizare?

       Întotdeauna decolarea este realizată rapid, iar aterizarea este mai dificilă, mai periculoasă, din numeroase puncte de vedere. Când pleci în sus, te duce o rachetă de 300 de tone, ard 270 de tone de combustibil în aproape nouă minute și te-ai plasat pe orbită. Când revii, o faci într-un modul în formă de clopot, cu dimensiunile de 2x2 metri, unde, în trepidații puternice, aștepți să se deschidă parașuta, care te aduce în suprasarcini mari pe pământ.

       - Atunci când ați intrat în muzeu v-ați uitat la un aparat de fotografiat al unei colege de-a mea de la „Cer Senin” și spuneați că ați fost Canon-ist multă vreme, acum având un „Sony”. Am auzit că ați avut un aparat foto pe acea vreme, cu dumneavoastră în misiune.

       Da, este adevărat, și era tot „Canon”. Unul micuț, compact, dus neoficial în spațiul cosmic. A fost procurat de la un candidat cosmonaut francez, care l-a adus din Franța, pe care l-a plătit colonelul Leonid Popov, spunându-ne: „Acesta va fi aparatul nostru pentru cosmos, să vedem cum îl ducem, pentru că oficial nu avem voie”. Am găsit o metodă de a-l disimula între echipamentele pe care le-am dus în cosmos și de a-l folosi. Fără acel aparat, nu am fi avut atât de multe instantanee, fotografii frumoase și foarte precise, făcute acolo. La bord aveam un aparat de fotografiat „Praktica", tot cu film, pentru că pe atunci nu aveau cameră digitală, dar unde trebuia să reglezi numărul ghid pentru bliț, să încadrezi și, până apăsai pe buton, trecea instantaneul.

       - Activitatea de atunci v-a sprijinit zborul în spațiu și activitatea de după, dar în același timp o și eclipsează, pentru că toată lumea vă recunoaște ca omul care a  zburat în spațiu, românul care ne-a reprezentat acolo și, cumva, marea majoritate trece cu vederea celelalte proiecte pe care le aveți. Care sunt proiectele dumneavoastră de suflet?

       Nu sunt puține și, ținând cont de asta, sunt foarte ocupat profesional, chiar dacă oficial am ieșit la pensie de mult, când am trecut în rezervă. În principal, activitatea mea s-a legat constant de sesiunile Comitetului Organizației Națiunilor Unite pentru Explorarea Pașnică a Spațiului Extra-Atmosferic. Am fost și președintele acelui comitet în două rânduri, o dată în cadrul unui subcomitet științific și tehnic, iar acum sunt vicepreședinte al unui grup de lucru care elaborează agenda spațială 2030. De asemenea, activez în cadrul unei asociații care se numește „Moon Village”, unde elaborăm principii și măsuri voluntare care să fie aplicate de state pentru o explorare sustenabilă a Lunii, o explorare pașnică, pentru că competiția pentru aceasta a reînceput. În 2025 un echipaj american, din care va face parte și o femeie, urmează să pășească pe Lună. La Polul Sud al satelitului natural permanent al Terrei urmează să se construiască o bază permanentă, o stație orbitală va orbita în jurul Lunii și echipaje, pe rând, vor veni de pe Pământ, vor munci acolo și se vor întoarce. Totodată, China, care a semnat de curând un acord cu Federația Rusă pentru a explora împreună Luna, are și ea gânduri serioase. Deja rovere chinezești se deplasează acolo, aducând pe Pământ mostre de sol lunar, iar împreună se gândesc și mai departe, la Marte. În acest context, elaborarea unor norme și principii se cer și sunt necesare, astfel încât, competiția să nu ducă la conflicte.

       De asemenea, problema asteroizilor este destul de acută, iar din 1995, în cadrul unui grup de lucru, care ulterior s-a dezvoltat în cadrul ONU, am activat și activez în continuare. În 2016 am propus Organizației Națiunilor Unite ca ziua de 30 iunie să devină Ziua Internațională a Asteroidului. Atunci, în colaborare cu colegii mei din Asociația Exploratorilor Spațiului Cosmic, această propunere a fost îmbrățișată de ONU și a ieșit o rezoluție prin care ziua de 30 iunie, zi în care a căzut în 1908 un asteroid în zona Tunguska din Siberia, să fie o zi de informare, o zi științifică, o zi de organizare evenimente legate de asteroizi.   

       Mai sunt și alte activități, eu sunt membru plin și al bordului de conducere al Academiei Internaționale de Astronautică. De curând, m-am întors de la Sankt Petersburg, unde, în cadrul unui congres a fost marcată aniversarea a 60 de ani de la zborul lui Iuri Alexeevici Gagarin, atât de către Agenția Spațială Rusă, cât și de Federația Internațională de Astronautică. Am fost alături de alți 15 astronauți din lume. Activitățile vin, curg, se rostogolesc ca un bulgăre, una o atrage pe alta și merg mai departe pe această linie. Caut să particip efectiv la trasarea modului în care va fi explorat în viitor spațiul cosmic.

       - Ați amintit mai devreme de Marte, anul acesta vorbim de 40 de ani de la primul zbor al unui român în spațiu. În următorii 40 de ani am putea vorbi de primii oameni care ajung pe Marte?

       Indiscutabil. Eu sper ca primele echipaje pe Marte să ajungă cam în 15 ani de acum încolo. O dată la doi ani este o conjunctură favorabilă în care Marte este mai apropiat de Pământ și atunci se poate realiza transferul Terra – Marte mai ușor. În orice caz, Luna și explorarea ei reprezintă o platformă pentru a învăța și a experimenta cum să ajungem pe pământul marțian.

       - Și tot în viitorul acesta apropiat, vom putea să vorbim și despre următorul român care ajunge în spațiul cosmic?

       Sigur. Tocmai s-au încheiat depunerile de dosare pentru noi candidați cosmonauți ai Agenției Spațiale Europene. Între ei se numără și 199 de băieți și 56 de fete din România, dintr-un număr total de puțin peste 22.000 de candidați, la nivelul întregii Europe. Să vedem cum va decurge procesul de selecție, care va fi finalizat cam într-un an și jumătate. Să sperăm că vom avea și un candidat de la noi din țară. Și unul care să ajungă pe Lună, pentru că Europa, prin Agenția Spațială Europeană, are încheiată o înțelegere cu SUA, în cadrul Acordului „Artemis” de zboruri pe Lună și colaborare la dezvoltarea acestui program, în care trei astronauți europeni vor avea posibilitatea să aselenizeze.