Ultimii militari români din Afganistan au fost repatriați anul acesta. În urma lor rămân faptele de glorie cu care au scăldat țărâna statului asiatic și eroii care s-au jertfit în strânsul legământ pe care l-au semnat cu țara. Din anul 2002 şi până în prezent, peste 32.000 de militari români, provenind din toate structurile luptătoare ale Forţelor Terestre, Forțelor Aeriene, Forțelor Navale, Forţelor pentru Operaţii Speciale şi structurilor de Informaţii Militare au participat la misiuni şi operaţii internaţionale în teatrul de operaţii din Afganistan.

Printre cei care au luat contact cu rigorile vieții de militar și care au slujit armata română acolo unde li s-a cerut se numără și plutonierul-major Răzvan Olteanu, subofițer de stat major la Batalionul 495 Parașutiști „Căpitan Ştefan Șoverth”. Are cinci misiuni la activ în teatrele de operații (2007 în Irak, 2010, 2013, 2016 și 2019 în Afganistan), fiind unul dintre veteranii „moderni” ai armatei. Am încercat să aflu cât mai multe, atât despre omul din spatele uniformei, cât și despre militarul a cărui experiență, capacitate de efort, adaptabilitate și merite nu pot fi puse la îndoială.

A ajuns să îmbrace haina militară după ce a părăsit lumea sportului, la 26 de ani, fiind fost portar de fotbal al echipei „Dinamo” București, la îndemnul unui prieten. Statutul de fotbalist profesionist i-a creat situația prielnică la sfârșitul anilor ʼ90 de a executa stagiul militar la fără frecvență în cadrul clubului care aparținea de Ministerul Afacerilor Interne. Din această cauză a privit la început cu scepticism ideea de a lucra în armată, mai ales că poveștile de cazarmă ale soldaților în termen circulau ca adevărate legende urbane, într-o vreme în care societatea românească traversa o perioadă de tranziție pe care nu a mai părăsit-o niciodată. Odată ajuns la batalionul pe care îl deservește și astăzi, încă din anul 2005, a găsit un colectiv unit, care i-a facilitat o acomodare rapidă la rigorile vieții cazone. După misiunea din 2007 a plecat la Școala de Maiștri Militari și Subofițeri a Forțelor Terestre de la Pitești, pentru a urma cursul de subofițer și a trece astfel în breasla cadrelor militare. A venit absolvirea și cariera l-a purtat către o unitate de la malul mării, dar zeița Fortuna i-a zâmbit și, în numai două luni și jumătate, a reușit să se întoarcă la unitatea din proximitatea capitalei. În București îl aștepta familia, stâlp fundamental al societății și punct de sprijin pentru orice militar care își propune o carieră îndelungată. A urmat o nouă misiune în 2010 și apoi brevetarea ca parașutist din 2012, după mai bine de șapte ani de când pășise pe porțile instituției, cu gândul de a fi „îmblânzitor al aripilor”.

Despre o parte din lucrurile pe care le-a trăit în cele cinci misiuni mi-a povestit cu o acuratețe debordantă, cu multe detalii care mă faceau să cred că nu stau de vorbă cu un om ce îmi destăinuie întâmplări petrecute cu ani în urmă, ci fapte care s-au produs doar cu o zi înainte. Trag concluzia că misiunile din teatrele de operații au lăsat în memoria colectivă a militarilor români trăiri ce nu se pot descrie prin cuvinte și amintiri care sălășluiesc atât în minte, cât și în suflet.   

„În prima misiune, am plecat cu valul. Îmi aduc aminte că soția mea a plâns vreo trei zile când a auzit că mă duc ≪la război≫. Se crease un grup foarte unit de militari în unitate și mare parte dintre ei au optat să plece în misiune. În sinea mea mă gândeam că nu mai pot să îmi privesc colegii în ochi, când se vor întoarce, dacă eu nu merg să lupt alături de ei. Am făcut instrucție împreună, ne-am antrenat umăr lângă umăr, am trecut prin momente bune sau mai puțin bune alături unii de alții, iar spiritul de camaraderie trebuie să primeze în luarea unei astfel de decizii.

În anul 2007 incidente foarte mari nu au fost pentru că, dacă stăm să ne uităm un pic în urmă, foarte mulți irakieni au studiat în România, foarte mulți compatrioți de-ai noștri au lucrat în Irak. Am întâlnit acolo un medic dentist care terminase facultatea la Timișoara și încă mai știa să vorbească limba română. Au fost multe momente când veneau copiii și ne spuneau: ≪Nu o luați pe acolo, că nu este bine!≫. Oricum, zona în care eram noi a fost un pic mai liniștită. Eu am făcut parte din Plutonul 1 al Companiei a II-a QRF (QUICK REACTION FORCE). Singurul IED (IMPROVISED EXPLOSIVE DEVICE) pe care ≪l-a luat≫ batalionul nostru, plutonul din care făceam și eu parte l-a încasat. Îmi aduc aminte că eram ≪la liber≫ în ziua respectivă, făceam QRF trei zile noi, iar trei zile plutonul cercetare. Dacă unii plecau, ceilalți erau automat activați. Au fost și cazuri în care am plecat și ambele QRF-uri. În misiunea respectivă, când am fost loviți de IED, trebuia să mergem să verificăm aria către sud, până la limita de 140 kilometri, să vedem unde aveam legături radio și unde nu aveam. La 110 km de bază s-a întâmplat incidentul. Trebuia să fiu în primul transportor atunci, dar nu ne-a mers warlock-ul (sistemul de bruiaj) și, astfel, prima mașină a trecut în locul mașinii 3; și invers, mașina 3 a trecut în locul mașinii 1. Din fericire, colegii mei nu au pățit nimic. Eram pe TAB C-79, care este puțin mai scurt. Evoluția dispozitivului exploziv improvizat în Irak era diferită, pentru că, patrulând foarte mult pe drum acoperit cu asfalt și nu pe drum de pământ ca în Afganistan, nu putea fi îngropat și atunci îl puneau pe marginea drumului și canalizau jetul cumulativ pe jumătatea mașinii. Partenerul american folosea foarte mult în acea vreme HUMVEE-uri (High Mobility Multipurpose Wheeled Vehicle), care aveau un braț telescopic în față, denumit ≪rino≫, de la rinocer, lung de vreo 2 metri, și activau dispozitivele astfel încât acestea să deturneze suflul în fața autovehiculului. Ca o reacțiune a ceea ce au făcut americanii, insurgenții au început să le activeze prin telefon, de la distanță, și le-au mutat la un unghi de 45^o. Noi neavând pe TAB-uri acel braț, prima mașină a activat cu vârful transportorului și suflul plecat a mutat transportorul cam un metru și jumătate de spate. Șoseaua avea trei benzi și noi mergeam pe mijloc, lucru care a contat, pentru că cele câteva secunde în plus până la impact au făcut ca unghiul să se deschidă mai mult și lovitura să nu fie primită în plin. Nu au fost victime, doar sperietura de rigoare. În ziua cu pricina am plecat în patrulă la șapte dimineața și ne-am întors în bază a doua zi, la cinci. Am așteptat șase ore să vină echipa EOD, iar pe drumul de întoarcere am mai găsit un IED și a trebuit să stăm să facem siguranță și acolo, ca să îl poată detona echipa EOD, să cerceteze zona, pentru că le mai puneau și în lanț, cu scopul de a lovi o întreagă patrulă. Din punctul acesta de vedere, irakienii erau mai cultivați față de afgani”.

Misiunea din 2010 în Afganistan a fost cea mai grea dintre toate cele la care a luat parte. Condițiile au fost mult mai grele, zona mult mai periculoasă în FOB (Forward Operating Base) Mizan. De exemplu, mâncarea și apa le erau parașutate de două ori pe săptămână. A avut 18 contacte în două luni de misiune acolo și un coleg ce a fost împușcat chiar lângă el, și pe care l-a salvat; faptă pentru care a fost decorat de președintele României.

„Se trăgea spre noi, iar o lovitură de AG-7 a aterizat la câțiva metri în față, în timp ce îi puneam garoul la picior. Noi pătrunseserăm într-o zonă în care nu se putea intra cu HUMVEE-urile și unde am mers pe jos 12 kilometri, ocolind practic un munte și expunându-ne mult. Am ajuns într-o vale unde erau trei sate înșirate între doi munți, cu zonă verde, iar noi eram îmbrăcați în galben. Am intrat și am scotocit în fiecare casă după talibani, alături de afgani și americani. Se trăsese asupra noastră la șase jumătate dimineața. Când am ajuns în primul sat, eram împărțiți în două echipe, de câte 35 de oameni fiecare. Erau pregătiți și au avut informații că o să venim, pentru că au ocupat poziții de tragere bine puse la punct și bine stabilite. În jurul caselor erau săpate șanțuri unde să se retragă, iar undeva sus, pe munte, era poziționată o mitralieră. Efectiv se jucau cu noi. La un moment dat, când am început <să periem> zona aceea, începuse să se tragă de undeva din spate. Am luptat o zi întreagă, de dimineața și până seara. Peste noapte am rămas acolo, nu mai aveam baterii la stațiile radio, la AVN-uri (aparate de vedere nocturnă), aveam stabilită o zonă de patrulare și lunetiști americani pe o casă, iar muniția ne-a fost adusă cu elicopterul, pentru că o terminaserăm. Este îngrozitor să rămâi fără muniție, într-un contact real cu un inamic. Și apropo de muniție, cea pe care ne-au adus-o avea cal. 5.56 mm, iar nouă ne trebuia 5.45 mm. Ne uitam la ea și nu o puteam folosi. A fost nevoie ca elicopterul să mai vină o dată. Colegii din OMLT (Operational Mentoring and Liaison Team) au strâns încărcătoarele pe care le aveau și le-au pus într-o mapă în care se pun documente, legată cu scotch. Ne-au trimis 40 de încărcătoare la patru militari români, colegul rănit plecase cu MEDVAC-ul”.

În acea zi au bănuit că urmează să înceapă o confruntare în momentul în care au văzut că femeile și copiii încep să părăsească satul. Sentimentele în acele momente sunt amestecate, pentru că nu ști care va fi rezultatul final. În focul luptei se întâmplă lucruri pe care nu crezi că apuci să le trăiești, într-un limbaj al armelor care nu ține cont de nimic.

„Anul 2010 a fost unul dintre cei mai sângeroși ani în Afganistan. Țin minte că de ziua parașutiștilor am fost prinși într-o ambuscadă, într-o trecătoare, pe ruta către FOB Lane. Eu cu două HUMVEE-uri de la afgani rămăseserăm într-un punct de observare. Colegii au continuat deplasarea. Escortam un convoi de alimente, pentru o companie de afgani din acel FOB. La vreo doi kilometri, drumul făcea un cot, și imediat după el, au intrat în contact. Noi nu puteam să îi ajutăm cu nimic, dar țineam legătura prin stație. În spatele nostru, la doi kilometri, mai aveam un OP (Observation Post), pe o poziție dominantă, care ne anunța prin stație că se apropie de noi talibanii, deși nu îi vedeam. La un moment dat le-am văzut turbanele pe vârful muntelui și cum înaintau spre noi vreo 20 de persoane. Eu eram gunner, sus în turelă la HUMVEE, când mergeam îmbarcat, iar când mergeam debarcat eram siguranță apropiată la ofițer. Am deschis focul și am reușit să îi ținem pe loc, apoi au venit două elicoptere și efectiv parcă au intrat în pământ, dintr-o dată s-a făcut liniște, ca și cum nu se întâmplase nimic. Doar dovezile din blindajul nostru stăteau martore la ceea ce se întâmplase. Afganii au experiență în luptele din munți. Sunt o nație de războinici, sunt oameni care nu dau înapoi și lucrul acesta cred că îl au scris în ADN. Am și prins în anul acela operațiuni majore, care s-au desfășurat în întreaga țară”.

                                                                                                     ***

Am stat de vorbă, așadar, cu un subofițer care este mulțumit de cele cinci misiuni la care a luat parte. Acolo, într-o lume dură, unde moartea te pândește iar pentru a scăpa trebuie să rămâi tot timpul vigilent, a căpătat experiența de care acum este foarte mândru. Acolo, fiecare decizie contează, și orice hotărâre pe care o iei face diferența între viață și moarte. Acolo a fost locul unde s-au călit ca militari profesioniști generații întregi și unde și-au dat examenul dârzeniei. Acolo a fost locul unde s-au format caractere puternice, printre gloanțe și durere. Instrucția pe care o făceau zi de zi și exercițiile la care participau nu au reprezentat decât un demo a ceea ce au trăit militarii români pe câmpul unde distanța dintre a fi sau a nu fi se plimbă pe o linie subțire între moarte și viață. Aici s-au pregătit exemplar de fiecare dată, dar adevăratul test al lor a fost dat în teatrele de operații. Acolo, acum, când și ultimul militar a ajuns în țară, poartă un nume la care fiecare din cei peste 32.000 de militari se gândește în felul său. Acolo a rămas doar un nume: Afganistan.