Ministerul Apărării Naționale - Revista Forțelor Terestre

Cum recunoaștem astăzi sosirea primăverii când anotimpurile nu-și mai respectă granițele și își invadează vecinii, când soarele ori ne zâmbește firav sub bici de vânt, ori apare după un calendar pe care oamenii nu mai reușesc să îl înțeleagă și să îl prindă în prognozele lor? Simplu! Admirăm zâmbetul ce înflorește pe chipul doamnelor și domnișoarelor atunci când le este oferit, de Ziua Femeii, cu delicatețe, un mic buchețel de ghiocei sau zambile.

De la această regulă nescrisă nu fac notă discordantă nici colegele noastre în haină militară, primind cu satisfacție sufletească și zâmbete ingenue micile gesturi de curtoazie.  Ele ne dau un motiv în plus să nu stăm supărați, chiar dacă pe cerul problemelor se netezesc furtuni aduse de talazurile cotidiene. Ne amintesc mereu că pe pânza cu voroave susținută de șevaletul frumuseții sunt flori gingașe, care renasc întotdeauna radios.

Deși le vedem ca pe niște femei pline de candoare, sub acest aspect, ascund, de cele mai multe ori, genele războinicelor amazoane coborâte din mitologia elenă. Pentru ele, armata nu este decât o completare existențială, fără de care nu și-ar fi găsit liniștea profesională. Noi suntem simpli admiratori pentru frumoasele lor trăsături, iar uneori ajungem să le iubim pentru că, parafrazând-ul pe Mircea Cărtărescu,  „...au fețe cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru că trec cu un curaj neașteptat peste toate servituțile anatomiilor lor delicate, pentru că scriu extrem de delicat, pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele, pentru că mintea noastră se rotește ca o planetă greoaie, mereu și mereu numai în jurul lor”.

                                                                          ***

Are privirea candidă și zâmbet dulce, cu miros de primăvară. În ochii ei se îneacă valuri și renasc scântei, care te captează precum un fluture prins în plasa de lumină. Vocea suavă se plimbă pe fiecare cuvânt pe care îl rostește, articulează toate consoanele și însuflețește fieșce vocală. În mod paradoxal, te face să uiți că dincolo de ființa angelică străjuiește un spirit puternic și hotărât, care îmbracă haina militară. Rămâne să te întrebi cum poate un asemenea tablou să încadreze o femeie. Sergent Claudia Oancea este sanitar la Batalionul 500 „General de divizie Gheorghe Rusescu” și, datorită paradelor militare pe care le-a urmărit îndeaproape în orașul ei de reședință - Buzău, și-a dezvoltat o pasiune pentru ținuta militară, lucru care a determinat-o să ia hotărârea de a intra în rândurile Armatei României: „După liceu, am urmat cursurile Școlii Sanitare Postliceale și am lucrat timp de aproape doi ani la un cabinet stomatologic ca asistentă. Datorită lipsei de perspective pe care mi le oferea locul acela de muncă, am decis să mă reorientez, iar alegerea a fost una foarte simplă. Nu m-a deranjat să dau tocurile pe bocanci. În viitor, mi-ar plăcea să plec într-o misiune în Afganistan. Ar fi o experiență care m-ar ajuta să mă dezvolt atât din punct de vedere personal, cât și militar” - concluzionează Claudia.

                                                                           ***

În adâncurile ochilor ei tresar acele lumini care au inspirat poeții, care te fac orb sau să te îndrăgostești. Doi iriși, ca două boabe de fosfor, atât de desfăcuți încât par pregătiți să înghită tot universul. În ei pulsează ceva care definește națiunea frumuseții. Amfitrioana mea mă privește îmbrățișându-și încețoșate melancolii sub aparente atitudini vernale, de sub care mijiau, cu evidentă nestăpânire, feeriile solstițiilor ei politeiste. Vorbește cu detașare despre experiențele pe care le-a trăit și, în timp ce cuvintele plutesc în aer, gropițele îi sar dintr-o parte în alta, ca într-un joc de ping-pong. Vorbele-i fructate poartă parfumul buzelor cărnoase și absorb atenția celor din jur. Sonorități vibrante care umplu camera de stări mirifice și enigmatice. Glasul ei perlează armonii complexe și argintii care în danțul lor trepidant sărută timpanul. Un debușeu comunicativ, o translație a gândului spre cuvânt, o întemnițare a turvinului sub o mută simfonie ascunsă adânc pe sub pomeții perfect rotunzi.

Micile adâncituri din obrajii împliniți îi țin prizonier zâmbetul angelic. Atunci când nu spune nimic, când liniștea îi îneacă gura, găsește grația de a-și asculta persoana de dialog cu un surâs cules din colțul gurii: „Să vorbești despre tine este poate cel mai greu, uneori nu găsești termenii potriviți sau îți minimalizezi anumite realizări pentru a păstra o cale de echidistanță între modestie și laudă. Îmi place foarte mult să fac mișcare, dar și să stau cu o carte în mână și să mă cufund în lectură. Ce-i drept, nu citesc poezii, dar savurez beletristică, istorie și cărți despre autocunoaștere. Înarmată cu spirit de aventură, în luna iulie voi merge la un curs de alpinism. Întotdeauna am încercat să îmi depășesc limitele și să mă angrenez în activități noi”- spune sergent Nicoleta Vlase. A terminat Universitatea Politehnică din București, specializarea Inginerie Economică Industrială și, chiar dacă primul ei gând a fost să meargă la forțele aeriene, pașii au purtat-o către Batalionul 2 Infanterie „Călugăreni”. Sub lumina diafană a blițului, chipul ei pare că alunecă dintr-o veche pânză pictată sub auspiciul epuizării de vechii meșteri ai culorilor vii. Unei astfel de încoronări a feminității îi stă în putere să condamne sufletul lui Vermeer.

                                                                           ***

Într-o instituție dominată de bărbați, încep ușor-ușor să vină cât mai multe fete, găsind de cuviință că egalitatea dintre sexe este dramul de normalitate pe care se clădește o societate sănătoasă în ziua de astăzi. Ele ne-au demonstrat că pot fi blânde și joviale, suave și empatice, dar și dure, atunci când situația o împune. Sunt un câștig pentru sistemul militar și lucrul acesta este din ce în ce mai vizibil. Și, de aceea, cred că femeile care poartă uniforma militară reușesc să facă din armată cam ceea ce face primăvara cu cireșii...