Ministerul Apărării Naționale - Revista Forțelor Terestre

De curând, am serbat Ziua Presei Militare, motiv pentru a ne aminti nu numai de camarazii în uniformă, cu arma la spate şi camera de luat vederi în mână, ci şi de colegii civili care, de-a lungul timpului, i-au însoţit pe militari în luptă.

Doamna Elena Roxana Vişan este profesor-formator de drept internaţional umanitar la Colegiul Naţional „Regina Maria” din Ploieşti şi unul dintre coordonatorii lucrării „Rolul mass-media în promovarea principiilor şi valorilor umanitare”, lucrare care poate fi descărcată sub formă de fişier PDF din biblioteca virtuală a „Revistei Forţelor Terestre”. Dumneaei este foarte apropiată de filiala prahoveană a Asociaţiei Române de Drept Umanitar, în fiecare an a făcut parte din colectivele de organizare a Zilei Dreptului Internaţional Umanitar şi, anual, organizează concursurile de creaţie civico-militară pentru elevi, premiate de Asociaţia Română de Drept Umanitar.

Interviul se bazează, în principal, pe cartea anterior menţionată, cu intenţia de a aduce în prim-plan pe acei jurnalişti apropiaţi de viaţa militarilor şi de misiunile pe care aceştia le execută în teatrele de operaţii: corespondenţii de război.

Meseria unui corespondent de război este, într-un fel, mai periculoasă decât a confraţilor în uniformă, deoarece pregătirea, documentarea asupra situaţiei şi activitatea acestuia în zona de conflict se desfăşoară într-o foarte mare măsură pe cont propriu, în condiţiile în care – cel puţin în conflictele interetnice sau interconfesionale – legile războiului, convenţiile internaţionale sau preceptele dreptului internaţional umanitar sunt, adesea, nişte zvonuri generatoare de zâmbete.

Profit de această ocazie pentru a-mi exprima admiraţia pentru o serie de jurnalişti români (Cristina Liberis, Adelin Petrişor, Mario Balint, Radu Dobriţoiu, Ilie Pintea) care au fost în diferite zone fierbinţi ale lumii – fie alături de militarii români, fie pe cont propriu – şi au transmis publicului ştiri şi imagini despre ceea ce se întâmpla acolo, despre tragediile unor oameni prinşi, prin jocul sorţii, în vârtejul evenimentelor.

La sfârşitul acestor rânduri, n-ar trebui să uităm că lângă militarii căzuţi în luptă stau, de multe ori necunoscuţi, şi ziarişti care şi-au pus viaţa în joc, respectând un jurământ făcut faţă de ei înşişi de a informa publicul cu ceea ce se întâmplă în zonele tulburi, uneori despre fapte pe care autorităţile de-acolo le-ar dori ascunse şi îngropate. Dacă n-avem timp pentru o rugăciune, un gând înălţat spre cer cred c-ar fi de-ajuns.

* * *

     - Stimată doamnă, vă propun o scurtă incursiune în istoria dreptului internaţional umanitar, cu scopul de a evidenţia resorturile care au dus la apariţia acestei discipline.

     - Arhitectura prezentei comunităţi internaţionale ne-a arătat că fenomenul războiului este tot mai evident în acţiunile marilor puteri, orientându-ne atenţia către protecţia drepturilor omului la nivel personal, cât şi colectiv. Cunoaşterea reglementărilor în domeniul dreptului internaţional umanitar a determinat în rândul tuturor actorilor statali şi nonstatali, dezvoltarea conştiinţei umanitare necesară promovării dreptului internaţional umanitar. Un rol decisiv în acest sens îl deţine disciplina contemporană, cu caracter juridic, Drept internaţional umanitar, ramură a Dreptului internaţional public.

     Inspiraţi din sentimentul de umanitate al lui Henri Dunant, om de afaceri elveţian şi umanist de formaţie creştină, care fondează în 1862 Comitetul internaţional al asociaţiilor de ajutorare pentru îngrijirea răniţilor şi care, începând cu anul 1876, va purta numele Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, reprezentanţii statali la nivel mondial şi specialiştii în domeniu au conştientizat necesitatea sprijinirii exigenţelor umanitare faţă de individ, ca parte integrantă a unei colectivităţi umane. Astfel, se adoptă la 12 august 1949, pe principiul „pacta sunt servanda” , instrumente juridice internaţionale specifice – Convenţiile de la Geneva,  „un veritabil tezaur umanitar, de protecţie a fiinţei umane în caz de conflict armat”. Elocvent în acest sens este modul în care a luat fiinţă  conceptul Drept internaţional umanitar, un trinom al: Dreptului conflictelor armate, Dreptului umanitar şi Dreptului internaţional penal. Analizând din perspectiva juridică şi cea umanistă, dreptul războiului presupune pe de o parte, evoluţia socială şi tehnologică (inteligenţa artificială), iar pe de altă parte, protecţia umanitară. În faţa acestor elemente noi, identificate, specialiştii în domeniu au considerat ca fiind oportună transformarea trinomului: Dreptul conflictelor armate, Dreptul umanitar şi Dreptul internaţional penal, într-un concept universal definit pe baza rigorilor ştiinţifice: Dreptul internaţional umanitar aplicabil conflictelor armate. Aşadar, contextul prezentat stabileşte standardele disciplinei Drept Internaţional Umanitar (DIU), o disciplină care avea să răspundă tuturor imperativelor prezente şi viitoare, privind conflictele armate. Şi România, ca orice stat parte al organismelor euro-atlantice şi al tratatelor internaţionale care militează pentru securitate şi pace umanitară, s-a aliniat demersurilor de implementare şi promovare a dreptului internaţional umanitar în cadrul societăţii. Totodată, ca răspuns al reglementărilor europene, este adoptată în anul 2007 Strategia Naţională a României de aplicare a D.I.U, prin Ordinul de ministru nr.298/17.12.2007, având drept scop asigurarea cunoaşterii şi respectării obligaţiilor ce revin statului român prin ratificarea tratatelor internaţionale referitoare la acest domeniu şi diseminarea acestor norme în rândul societăţii civile. Iată că, iniţiatorii Strategiei abordează această problematică concomitent, la cele două  niveluri de educaţie, preuniversitară şi academică, furnizând un proces de educaţie bazat pe competenţe şi valori umanitare atât în medii formale, non-formale şi informale, inclusiv prin abordări peer-to-peer, pe teme variate, de la reducerea riscurilor privind migraţia, dreptul internaţional umanitar şi principiile umanitare, educaţia umanitară, la respectarea diversităţii, dialogului intercultural şi cultura păcii.

     - În buna tradiţie a filialei prahovene a Asociaţiei Române de Drept Umanitar, şi la aniversarea din acest an a fost editată o lucrare abordând, de data aceasta, subiectul mass-mediei în zonele de conflict. În „Studiul introductiv” a fost ridicată o întrebare de cercetare pe care o consider extrem de interesantă: „Este suficient sistemul de protecţie garantat prin Convenţiile de la Geneva şi Protocoalele adiţionale privind profesioniştii media în caz de război?” .Vă propun să defalcăm această temă în trei părţi. Pentru început, să-i pe informaţi cititorii noştri despre aceste Protocoale adiţionale.

     - Evoluţia Dreptului internaţional umanitar constă în reanalizarea, revizuirea Convenţiilor de la Geneva, în concordanţă cu schimbările socio-politice la nivel mondial, aprofundând noi prevederi juridice internaţionale materializate în Protocoale adiţionale la Convenţiile de la Geneva, adoptate în 1977. Prin adoptarea lor sunt tratate aspecte profunde ale drepturilor omului printr-o dimensiune pluridisciplinară, proliferând norme de protecţie a drepturilor omului, a mediului natural în situaţii de conflict armat, a patrimoniului cultural al umanităţii şi, nu în ultimul rând, de protecţie a civililor, a persoanelor aflate în suferinţă: refugiaţi, persoane strămutate, migranţi, copii, femei, corespondenţi de război etc. Afirmarea acestor aspecte evidenţiază un principiu fundamental al dreptului internaţional umanitar, principiul distincţiei, care solicită din partea părţilor aflate în conflictul armat să facă diferenţa între combatanţi şi populaţia civilă, între obiectivele civile şi cele militare.

     - Celelalte două părţi ale întrebării se bazează pe răspunsul dat în „Studiul introductiv”, unde este citat profesor emerit Dietrich Schindler: pe de o parte, enormul succes în plan teoretic, să-i spunem, iar pe de altă parte, gravele violări ale Dreptului umanitar în teren – partea practică. Cum vedeţi dumneavoastră situaţia?

     - Raportându-mă la afirmaţia profesor emerit Dietrich Schindler, am constatat cu stupoare că Dreptul internaţional umanitar poate fi analizat din două perspective contradictorii: profunzimea/complexitatea instrumentelor juridice internaţionale, afirmate printr-o recunoaştere cvasi-universală pentru Convenţiile de la Geneva şi gravele violări ale dreptului. Menţionez faptul că Protocoalele adiţionale au de străbătut o cale anevoioasă pentru obţinerea caracterului universal, motiv pentru care există grave violări ale dreptului internaţional umanitar, cât şi ale dreptului internaţional al drepturilor omului.

      Suntem conştienţi că evoluţia dreptului internaţional umanitar a fost posibilă atât prin descoperirea violărilor contemporane privind drepturile omului, cât şi prin identificarea cauzelor acestora. În acest fel, aş dori să precizez o parte dintre cauzele identificate, tocmai ca publicul larg să fie informat: erodarea principiului reciprocităţii într-un război asimetric; creşterea numărului de conflicte armate interne şi limitarea prevederilor umanitare în această direcţie; deliberarea că războiul  fiecărei părţi implicate în conflictul armat este just; carenţe în asimilarea şi promovarea normelor de drept internaţional umanitar.

     - Se afirmă, în general, că mass-media ar fi „câinele de pază al democraţiei” şi chiar „a patra putere în stat”. De asemenea, se afirmă că mass-media poate avea un rol important atunci când are acces în zonele de conflict, pentru că prezintă, de cele mai multe ori credibil, realitatea din zonă. Totuşi, se poate observa că instituţiile media – fie CNN, Al-Jazeera, EPA, TVR, ProTV etc. – sunt „afiliate” unei opinii (dacă nu mai mult) şi prezintă, de cele mai multe ori, puncte de vedere partizane. În acest caz, mai pot fi utile din punctul de vedere al dreptului umanitar?

     - Răspunsul la întrebarea dumneavoastră se justifică, ţinând cont de faptul că între libertatea de exprimare şi dreptul la informaţie există un echilibru susţinut de principiile şi valorile editoriale, ceea ce implică din partea instituţiilor media respectarea legislaţiei internaţionale în domeniu, coroborată cu prevederile Convenţiilor de la Geneva şi Protocoalele adiţionale. De asemenea,  gradul de percepţie al publicului, raportarea critică la mesajele primite şi interpretarea acestora sunt aspecte esenţiale în reflectarea realităţii de pe câmpul de operaţii militare.

     - Vă propun să abordăm statutul jurnalistului din zona de conflict. Şi nu mă refer la jurnalistul militar – care face, practic, parte din unitatea dislocată într-un teatru de operaţii – şi nici la cel civil, care este integrat într-o astfel de unitate. Mă refer la freelancer-ul aflat, în mare măsură, pe cont propriu. Din punctul dumneavoastră de vedere, cât de mult îl apără convenţiile, protocoalele şi tratatele atunci când se află pe teren? Ţinând seama că în unele conflicte, mai ales cele interetnice sau interconfesionale, dreptul internaţional umanitar pare a fi mai mult un zvon decât o realitate.

     - În vederea garantării unui răspuns obiectiv asupra activităţii freelancer-ului  din teatrele de operaţii militare, voi porni de  la identificarea conceptului de „freelancer”, conform dicţionarului englez: „a freelancer or freelance worker is a term commonly used for a person who is self-employed and is not necessarily committed to a particular employer long-term. A person who pursues a profession without a long-term commitment to any one employer”  (în traducere liberă, este o persoană fizică care exercită o profesie pe cont propriu pentru unul sau mai mulţi clienţi, după un program personal stabilit). Descoperim astfel, statutul juridic al acestuia, persoană fizică, civil, ceea ce ne determină să concluzionăm că jurnalistul independent - freelancer-ul - are un regim juridic asociat cu statutul de persoană civilă, bucurându-se de această protecţie  potrivit art.79 al Protocolului din 8 iunie 1977 (GPI/1977), intitulat „Măsuri de protecţie a jurnaliştilor”.

     - Începând cu aproape două decenii în urmă, Ministerul Apărării Naţionale organizează, anual, cursuri pentru jurnaliştii care transmit din zonele de conflict. Din punctul dumneavoastră de vedere, credeţi că este util jurnaliştilor independenţi?

     - Apreciez ca fiind extrem de utilă iniţiativa Ministerului Apărării Naţionale şi aş vrea să felicit, pe această cale, acţiunile desfăşurate în acest sens. Familiarizarea jurnaliştilor independenţi cu situaţiile specifice teatrelor de operaţii militare conduce la înţelegerea riscurilor asumate şi la formarea unor deprinderi de acţiune în situaţii extrem de periculoase ale acestora.

     - Atunci când am discutat cu colonel (rz.) Dumitru Codiţă despre posibilitatea realizării acestui interviu, am aflat că sunteţi profesor formator DIU. Am fost surprins şi, în acelaşi timp, bucuros să aflu că această disciplină a pătruns şi în învăţământul civil. Credeam că este specific numai militarilor. Câteva detalii pe marginea acestui subiect cred că ar fi interesante pentru cititorii „Revistei Forţelor Terestre”.

     - Demersurile privind educaţia umanitară în procesul de învăţământ naţional au avut ca punct de plecare aderarea României la structurile euro-atlantice şi respectarea cadrului juridic impus de acestea. Se deschide astfel, la nivel naţional, calea către adoptarea unor politici publice educaţionale în vederea promovării dreptului internaţional umanitar, şi anume adoptarea „Strategiei Naţionale a României de aplicare a Dreptului Internaţional Umanitar”. Scopul documentului constă în  asigurarea cunoaşterii şi respectării normelor de drept internaţional umanitar în rândul populaţiei civile. Acest fapt putea fi realizat prin încheierea unor parteneriate instituţionale, în vederea implementării unei curricule în domeniu.

     În perioada 2010 – 2012 sunt desfăşurate diverse acţiuni, precum: sesiuni de formare a personalului didactic, specializat în domeniul dreptului; introducerea în curricula academică şi cea preuniversitară a disciplinei Drept internaţional umanitar, cu caracter opţional sau obligatoriu; elaborarea unui Ghid de Drept Internaţional Umanitar pe înţelesul tuturor; constituirea unor centre de drept internaţional umanitar la nivelul instituţiilor de învăţământ superior; cooptarea cadrelor didactice într-un corp de experţi etc. Toate aceste acţiuni au fost posibile printr-o colaborare eficientă a Societăţii Naţionale de Cruce Roşie din România, a Ministerului Educaţiei Cercetării Tineretului şi Sportului, a Comitetului Internaţional al Crucii Roşii.

     Fiind absolventă a Facultăţii de Ştiinţe Juridice, specializarea Drept, am fost selectată să fac parte la nivel naţional din  echipa de formare, devenind ulterior, pentru judeţul Prahova, formator în Drept Internaţional Umanitar. Mărturisesc cu emoţie că acesta a fost şi momentul în care am cunoscut activitatea Asociaţiei Române de Drept Umanitar (ARDU), filiala Prahova, alături de care desfăşor de un deceniu activităţi formale şi non-formale în domeniul educaţiei umanitare. Pe această cale aş vrea să îi mulţumesc şi să îl felicit pe colonel (r.) dr. Dumitru Codiţă, preşedintele ARDU-Filiala Prahova, pentru implicarea deosebită în activitatea incontestabilă a asociaţiei şi pentru transmiterea spiritului umanitar în rândul generaţiilor prezente şi viitoare.

     - Ultima întrebare este inspirată tot din cartea „Rolul mass-media în promovarea principiilor şi valorilor umanitare”. Credeţi că se va ajunge la o maturizare a conştiinţei umanităţii, astfel încât Dreptul internaţional umanitar să aibă un cuvânt mai greu de spus în viitor?

     - Într-adevăr, prezenta comunitate umană are nevoie de o profundă conştiinţă umanitară, „susţinută de capacitatea desăvârşită a actorilor implicaţi în procesul umanitar, de deciziile pertinente adoptate pe timp de pace şi pe timp de război”, afirmaţie confirmată în conţinutul lucrărilor ştiinţifice ale anilor 2019 şi 2020. Cu siguranţă, omenirea trebuie să atingă nivelul superior al spiritului şi forţei umanitare, condiţie vitală pentru menţinerea unei culturi a drepturilor omului şi a păcii în lume. În consecinţă, reiterez afirmaţiile remarcabilului jurist Michael Veuthey: „Dreptul umanitar rămâne scutul umanităţii în faţa provocărilor sângeroase, (…) o mărturie unică a naţiunii şi a speranţei de a stăpâni forţa şi îndurarea în faţa aberaţiei ucigătoare”. Mulţumesc tuturor decidenţilor pentru interesul acordat acţiunilor umanitare prahovene şi aşteptăm cu receptivitate cât mai multe iniţiative comune în domeniul Dreptului internaţional umanitar!