Ministerul Apărării Naționale - Revista Forțelor Terestre

Dreptul Simeon şi proorociţa Ana. Doi bătrâni aduşi de Duhul Sfânt în aceeaşi zi la Templu. Poate că această lucrare a Duhului ar părea nesemnificativă în iconomia mântuirii neamului omenesc, dacă Sfânta Evanghelie nu ne-ar dezvălui şi scopul sublim al acestei lucrări. Întâlnirea la care erau chemaţi nu era una oarecare, ci era întâlnirea cu Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, „prin care toate s-au făcut” (Ioan 1:3).

Au fost chemaţi să-L întâmpine pe Cel care, deşertându-se pe Sine, a luat chipul umanităţii, cu unicul scop de a-l ridica pe acesta la îndumnezeire. În acest context, de aşteptare împlinită, putem înţelege mărturiile celor doi bătrâni despre pruncul care a fost adus ca să fie închinat Domnului şi Care este corect identificat de către cei doi ca fiind Mântuitorul promis de Dumnezeu lui Adam şi Evei, imediat după căderea în păcatul neascultării. Evenimentul în sine îşi are propria sa actualitate în viaţa Bisericii şi a fiecărui credincios în parte, şi pentru a desluşi această actualitate trebuie amintite câteva din sensurile cuvintelor dreptului Simeon.

„Acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora“, ceea ce înseamnă că mulţi se vor ridica prin rugăciune, prin credinţa în Hristos, prin post şi prin fapte bune, însă vor fi şi mulţi cei care  vor cădea prin necredinţă sau credinţă falsă, eretică sau chiar păgână, şi în general prin neîmplinirea celor dintâi, adică lipsa rugăciunii, a postului sau a faptei bune. Calitatea de fiu al Împărăţiei o dobândeşte doar cel care o doreşte cu adevărat, iar cel care nu-L acceptă pe Hristos ca Mântuitor al lumii şi care nu încearcă să-şi adapteze viaţa la cerinţele Evangheliei (care defineşte viaţa în Hristos), nu poate deveni fiu al acestei Împărăţii.

Hristos va fi „semn care va naşte împotriviri“. Fiind proroc, dreptul Simeon ştia că Pruncul Hristos Domnul va fi întâmpinat de către cei mai mulţi cu împotrivire. De la regele Irod şi până în zilele noastre, lui Hristos I s-au împotrivit sisteme politice, ideologii, religii străine de adevărata descoperire dumnezeiască, sau chiar oameni lipsiţi de credinţă vor lupta până la sânge – sânge de creştin – pentru a împiedica umanitatea să iasă în întâmpinarea lui Hristos. În aceste două milenii, mulţi L-au hulit, L-au duşmănit şi L-au batjocorit pe Hristos, neînţelegând scopul şi misiunea Lui de salvare, înnoire şi transfigurare a lumii.

Sfintei Fecioare Maria îi spune: „prin sufletul tău va trece sabie“, ca o anticipare a suferinţei ce avea să definească întreaga existenţă umană a Maicii Domnului, de la naşterea Pruncului în Betleem, până la Adormirea ei, culminând cu răstignirea Domnului pe Golgota. Aceeaşi sabie va trece şi prin sufletul credinciosului care se va afla pe calea cea strâmtă, căci ori de câte ori ne apropiem de Dumnezeu, ispitele şi încercările se înmulţesc, încât ne aducem aminte de cuvintele Sfântului Apostol Petru, care spune că nu ne împărtăşim doar de slava lui Hristos, ci suntem părtaşi şi pătimirii şi răstignirii Sale. (I Petru 4:13).

În final, dreptul Simeon dezvăluie motivul existenţei tuturor acestor atitudini: „ca să se vădească gândurile multor inimi“. În felul acesta devine evident că în viaţa celui care îl are pe Hristos în inima sa nu va exista confuzie, erezie sau necredinţă. Gândurile multor inimi se vădesc prin încercările şi prin ispitele prin care trec, călătorind în această viaţa cu Hristos şi către Hristos, sau, dimpotrivă, lipsa lui Hristos ca partener în această călătorie dezvăluie lipsa unei destinaţii finale şi a unei întâmpinări salvatoare.

Plecând de la realitatea rezonanţei actuale a cuvintelor rostite de dreptul Simeon, nu pot să nu mă întreb ce sens putem da astăzi întâmpinării, ieşirii înaintea cuiva, într-o lume în care uşile nu se mai deschid pentru cei străini, flămânzi, însetaţi şi goi ci, dimpotrivă, se închid cu zgomot şi rămân zăvorâte pe dinăuntru? Biserica vorbeşte prin slujitorii săi despre deschiderea către comuniune, dialog, frăţietate, întrajutorare, iar răspunsul unei semnificative părţi a societăţii este indiferenţa, relaţiile de tip pur comercial, interesul personal sau chiar cruzimea faţă de semeni. Cine se mai gândeşte la Întâmpinarea lui Dumnezeu, acolo unde oamenii nu mai cunosc bucuria întâmpinării aproapelui? Şi cu toate acestea, în fiecare an, pe 2 Februarie, sărbătoarea Întâmpinării Domnului readuce în actualitate vocaţia Ortodoxiei, care transmite umanităţii chemarea lui Dumnezeu către comuniunea cu semenii şi cu Sine.

Privind cu ochii minţii şi ai inimii la acest minunat eveniment din istoria mântuirii, ne întrebăm şi noi astăzi: Oare, putem să-L întâmpinăm şi să-L primim pe Mântuitorul Iisus Hristos aşa cum L-au primit şi întâmpinat dreptul Simeon şi proorociţa Ana? Şi dacă răspunsul personal este afirmativ, oare suntem pregătiţi să facem acelaşi lucru ca şi popor creştin drept-măritor? Sau ne lăsăm stăpâniţi de întunericul care nu comunică şi nu poate fi pătruns de comuniune şi de iubire pentru că are uşile încuiate, în speranţa că Hristos va intra oricum la noi, aşa cum a trecut prin uşile încuiate în Ierusalim, pentru a le vesti ucenicilor Învierea?

Mai degrabă aş spune că Îl întâmpinăm pe Hristos cu invidie faţă de semeni, uneori dispreţ sau chiar ură, în loc de compasiune şi iubire. Cu toate că Îl întâlnim pe Hristos la fiecare pas sub chipul aproapelui aflat în nevoie şi strâmtorare, în mod intenţionat sau nu, nu urmăm exemplul lui Hristos de a ne opri şi a mângâia suferinţele semenului, aşa cum a făcut-o El. Obişnuim să trecem indiferenţi pe lângă necazurile şi încercările oamenilor de lângă noi, crezând că preocupările şi problemele noastre ne sunt suficiente pentru o zi. Recunoaştem de multe ori că suntem prea preocupaţi de căutarea sensurilor vieţii, a drumului către desăvârşire şi a adevărului suprem care să dea sens căutărilor noastre şi nu ne dăm seama că în această căutare ne risipim în direcţii care în final nu duc nicăieri, pentru simplul motiv că nu le căutăm pe toate în acelaşi loc. Mai exact, Îl omitem în căutările noastre pe Hristos, care ne oferă unica soluţie pentru toate aceste căutări: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6). Atunci când, în sfârşit, pornim în căutarea lui Hristos, ignorăm faptul că El este Cel care ne caută şi ne cheamă la El şi tot ceea ce trebuie să facem este să-L primim, ştiind că El ne-a găsit deja. Din această perspectivă, Întâmpinarea Domnului este mai mult decât o sărbătoare anuală a Bisericii, ea este chiar întâlnirea noastră personală cu Hristos, o întâlnire menită să ne transfigureze şi să ne statornicească pe drumul desăvârşirii. O asemenea transfigurare ne dezvăluie însăşi esenţa trăirii creştinismului: o trăire liberă, zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă în prezenţa lui Hristos, care S-a lăsat întâmpinat în lume pentru a ne da un mod de viaţă şi pentru a ne chema la înduhovnicire şi îndumnezeire.

Ne lipseşte însă bucuria sfântă a aşteptării, aşa cum s-a manifestat ea la dreptul Simeon şi la proorociţa Ana. Amândoi L-au aşteptat toată viaţa pe Mesia şi nu L-au găsit decât la Templu, iar ca o încununare a râvnei lor, Domnul i-a învrednicit nu numai să-L vadă, ci să-L şi poarte pe braţe în casa lui Dumnezeu. După exemplul lor, să păşim cu credinţă şi cu smerenie în Sfânta Sa Biserică, unde ni se deschide posibilitatea întâlnirii cu Hristos în Sfânta Liturghie şi în Sfintele Taine. Aici trăim adevărata bucurie a întâmpinării şi aici vom fi în măsură nu numai să-L purtăm pe Hristos Domnul în braţe, ci şi în sufletele noastre.