Ministerul Apărării Naționale - Revista Forțelor Terestre

Cu patruzeci de ani în urmă, la 15 septembrie 1976, lua fiinţă prima unitate de rachete antiaeriene din forţele terestre, Divizionul 48 Rachete Antiaeriene, devenit, paisprezece ani mai târziu, Regimentul 48 Rachete Antiaeriene.

La acea dată, Divizionul 48 Rachete Antiaeriene era prima unitate de acest tip din Armata României, iar tehnica militară pe care au luat-o în primire era nouă pentru acele vremuri, necunoscută încă în armată. Rachetiştii bucureşteni au fost deschizători de drumuri în domeniul rachetelor antiaeriene cu bătaie mică 2K12M – KUB. Ulterior, în forţele terestre au fost înfiinţate alte două astfel de unităţi: Regimentul 53 Rachete Antiaeriene de la Medgidia şi Regimentul 61 Rachete Antiaeriene de la Craiova. Ironia sorţii face ca prima unitate de acest tip înfiinţată în România să fie şi prima care a fost desfiinţată, în procesul de restructurare al armatei. Regimentul 48 Rachete Antiaeriene şi-a închis porţile în anul 2004, tehnica militară din dotare fiind distribuită unităţii de la Cluj.

Ceremonia desfăşurată în fosta cazarmă a regimentului  a reunit câteva zeci de cadre militare care au lucrat în unitate de-al lungul timpului şi le-a oferit prilejul de a rememora primele zile de la înfiinţarea regimentului, nenumăratele ore petrecute pentru a învăţa noua tehnică primită, lunile de antrenamente în poligonul de la Capu Midia, precum şi tragerile de luptă executate anual în poligonul de trageri sovietic de la Aşuluk. Generalul-locotenent (rtr.) Gheorghe Popescu rememora întreaga activitate persuasivă desfăşurată cu peste patru decenii în urmă, împreună cu generalul (rtr.) Mircea Mocanu, pentru a convinge eşaloanele superioare să introducă în forţele terestre rachetele antiaeriene, deoarece "majoritatea şefilor de atunci susţinea că rachetele antiaeriene trebuie să fie numai la teritoriu (unităţile care aparţineau Comandamentului Teritorial al Apărării Antiaeriene – n. red.), nu la trupe (forţele terestre – n.red.)". În discursul său, generalul (rtr.) Popescu a amintit faptul că totul a pornit de la zero, fiindcă nu existau nici instrucţiuni pentru exploatarea tehnicii, şi nici regulamente de specialitate. "Rezultatele de excepţie obţinute de acest regiment se datorază tuturor cadrelor militare care au trecut pe la această unitate, care a fost cea mai bună şcoală tehnică, şcoală care a mai crescut doi «copii»: regimentele de la Craiova şi de la Medgidia".

Despre perioada de început aminteşte şi colonelul (rtr.) Ioan Curpăn, unul dintre pionierii în domeniul rachetelor antiaeriene în forţele terestre: "Trebuia să vină specialişti din Uniunea Sovietică pentru a face cursuri cu noi timp de doi ani. Statul român însă a refuzat şi ne-a trimis pe noi la pregătire în URSS. Fiecare am avut sarcini precise de pregătire; eu, spre exemplu, eram pe instalaţia de lansare, alt coleg a fost pe cercetare, altul cu dirijarea, şi aşa mai departe. La recepţia materialului, la fel, fiecare am fost pe domeniul lui şi, mai departe, la pregătirea în ţară. Când ne-am dus la tragere în poligonul Aşuluk, membrii comisiei ne-au verificat extrem de amănunţit, pentru că noi, timp de aproape doi ani, cât a durat pregătirea în ţară, n-am apelat la ei. Atunci inginerii din comisie s-au dus la ceasul din cabina de conducere a luptei şi, când au văzut că într-un an şi patru luni aveam 10.000 de ore de funcţionare, şi-au dat seama ce fel de pregătire făcuserăm. Au spus că dacă tehnica rusească a intrat pe mâini ca ale noastre şi ca ale indienilor, nu vor fi niciodată probleme la trageri".

Colonelul (rz.) Nicolae Buruiană, fost comandant al regimentului, a venit în unitate din promoţie. În şcoala militară s-a pregătit tot pe tehnică sovietică, respectiv complexurile antiaeriene "Volhov" şi "Dvina", însă total diferite de ceea ce este complexul 2K12M – KUB. "Aplicaţiile cu trageri de luptă începeau întotdeauna cu o perioadă foarte lungă de pregătire în Capu Midia, unde se făceau tragerile de instrucţie, pe aviaţia naţională, urmate de pregătirea tehnicii pentru tragere în cazarmă şi în poligonul Mihai Bravu. După toate acestea, îmbarcam tehnica pe vagoane de cale ferată şi mergeam la trageri în poligonul Aşuluk. În afară de oboseala unui drum atât de lung, acolo trebuia să facem faţă şi climei diferite, pentru că Aşuluk este în zonă de stepă, cu un climat apropiat de cel deşertic – foarte frig noaptea şi foarte cald ziua. De fiecare dată am fost apreciaţi atât la pregătirea teoretică, cât şi la tragerile de luptă propriu-zise, care au crescut în dificultate de la o perioadă la alta."

Dar, despre Aşuluk, colonelul (rtr.) Ioan Curpăn mai are o amintire. Îmi întinde copia xerox a unei pagini din nr. 39/2003 al săptămânalului "Observatorul militar". Titlul articolului scris de Ilie Zavragiu spune tot: "Primul KUB lansat la Aşuluk". Colonelul Curpăn era, la acea dată căpitan şi, fiind comandantul Bateriei 1, a fost primul român care a lansat o rachetă KUB. Reproduc un paragraf din articol: "Către prânz, mai precis pe la ora 13 şi ceva, am primit comanda «Executaţi SPL (Stare Pregătire pentru Luptă - n.n.)» sector de tragere... După circa cinci minute am raportat, împreună cu ceilalţi doi comandanţi de baterii (Dumnezeu să-i ierte!), executarea ordinului. Imediat, comandantul ne-a ordonat comutarea legăturii pe radio, ca urmare a întreruperii legăturii fir şi a indicat pentru nimicire ţinta... După câteva minute, aproape strigând de bucurie, raportez dominat de emoţie: «Am lansat, ţinta nimicită cu o rachetă»".

Aşa a decurs prima tragere din 1978. Ultima tragere s-a executat la Capu Midia, în anul 2002, sub comanda colonelului Nicolae Buruiană, cu toată tehnica din dotarea regimentului: complexurile 2K12M – KUB, CA-94 şi CA-95. La începutul anului 2004 regimentul s-a desfiinţat.

La patruzeci de ani de la înfiinţarea regimentului, cei prezenţi la ceremonia de dezvelire a plăcii comemorative care consemnează existenţa unităţii, pentru o perioadă de 28 de ani, în cazarma de pe Strada Antiaeriană din Bucureşti, au avut prilejul să rememoreze întâmplări de la instrucţie sau de la tragerile din ţară sau din Aşuluk, dar şi să-i pomenească, prin slujba religioasă oficiată de preotul militar Nicolae Postolea, pe cei care au trecut în veşnicie. A urmat un tur al cazărmii – prilej pentru alte amintiri şi discuţii – şi o fotografie de grup în faţa fostei săli de festivităţi a comandamentului Armatei 1, acum aflată în patrimoniul Diviziei Multinaţionale de Sud-Est. Însă discuţiile între foştii camarazi s-au prelungit într-un cadru informal până către seară, prilej pentru alte amintiri şi, uneori, pentru contraziceri. Pentru că memoria... ca memoria: uneori ne mai lasă iar, de la o vârstă, începe să se amuze.