La 26 octombrie, ziua în care toţi creştinii români îl omagiază pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, unul dintre martirii care a murit pentru credinţa sa în Dumnezeu, reprezentanţi ai Centrului Militar Judeţean Vâlcea, ai garnizoanei Râmnicu Vâlcea şi ai primăriei Horezu au fost alături de plutonierul-adjutant (rtr.) Antonie C. Aurel, veteran al celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru a-l sărbători cu ocazia împlinirii venerabilei vârste de 101 ani.

Colonelul Cristian Poienaru, comandantul Centrului Militar Judeţean, i-a înmânat veteranului, din partea ministrului Apărării Naţionale, „Emblema de Onoare a Armatei României cu însemn de pace”, alături de diplomele aniversare din partea secretarului de stat, doamna Otilia Sava, din partea preşedintelui A.N.V.R., a Centrului Militar Judeţean Vâlcea şi a garnizoanei Râmnicu Vâlcea. Momentul a fost unul plin de emoţie, deoarece a avut loc în biserica din Romanii de Sus, în faţa altarului, la finalul slujbei, în prezenţa zecilor de credincioşi, rude şi vecini, locuitori ai satului Romanii de Sus.

"Nenea Aurică nu lipseşte de la nicio slujbă, pe toată durata acestora stă pe picioarele dumnealui, este un om plin de viaţă, foarte credincios şi cu frica lui Dumnezeu, este un exemplu drept de urmat, este foarte respectat în comunitatea noastră" - a spus preotul paroh.

Nenea Aurică povesteşte despre atrocităţile celui de-Al Doilea Război Mondial, despre suferinţele din cei aproape şapte ani petrecuţi în lagărele sovietice, dar şi despre viaţa destul de grea pe care a avut-o înainte de război.

--------

"M-am născut la 26 octombrie 1914, în comuna Tomşani, judeţul Vâlcea (tatăl meu, Constantin, era de acolo, mama era de aici, din Râmeşti, de lângă Romanii de Sus), în zi de mare sărbătoare, Sf. Dumitru, el m-a ocrotit şi mi-a călăuzit viaţa. Am stat la bunicii din partea tatălui în Foleşti, Vâlcea, până la vârsta de 7 ani, anul 1921;  când am venit aici, să locuiesc cu mama, părinţii mei erau despărţiţi. Aici nu puteam supravieţui, erau vremuri grele, în anul 1929 am plecat la Voineasa, cioban la o stână de oi. De la stână am plecat în armată, la Jandarmi, în Drăgăşani, în anul 1936; după trei ani m-am liberat şi am venit în Romanii de Sus, m-am căsătorit cu Ioana, iar în 1941, când am plecat în concentrare, ea era însărcinată.

Primul meu copil, Nelu, s-a născut pe timpul campaniei din Est, când a fost cucerită Odessa. Eu eram comandant de gardă, sergent în Divizia 11, pază la guvernul sovietic, aveam în subordine 12 soldaţi. Am stat la Odessa vreo 2 ani, până când s-a rupt frontul. Nu am omorât pe nimeni, trăgeam cu arma doar de formă, să se audă zgomot.

În 1944, după întoarcerea armelor, am fost luat prizonier şi dus în Făleşti, la Bălţi, în multe lagăre. În lagărul din Turkistan am lucrat de la lopată, zidărie, tâmplărie, până la dulgherie, am făcut de toate; nu făceam treabă, nu primeam mâncare. Am participat la reconstrucţia din temelii a Stalingradului, care fusese ras de pe suprafaţa pământului. Am lucrat şi la canalul care mergea de la Volga la Don, ca dulgher, am fost acolo când s-a început, am construit barăcile, pe mijloc trecea canalul. Nu aveai cum să scapi, erau garduri formate din trei rânduri de sârmă ghimpată, care erau păzite de ruşi din sută în sută de metri.

Am fost şi la Odessa, la o turnătorie de piese din fontă pentru maşini şi vapoare, am lucrat acolo ca lăcătuş mecanic. Acolo am dus-o bine, mai mult de un an. Cu o cheie, un ciocan şi o daltă mă plimbam prin toată fabrica, eram un fel de depanator bun la toate, toţi îmi spuneau Anatoli. Trebuia să câştig 25 de ruble pe zi, din care 5 le dădeam pentru întreţinere şi mâncare. Eu cu echipa mea de vreo 15 oameni făceam norma pentru 50 de oameni. Mă împrietenisem cu un paznic rus de la depozitul de alimente, era  deţinut politic, când sosea maşina cu hrană, mă chema să-l ajut, aşa mai facem rost de ceva în plus de-ale gurii; altfel, muream de foame.

A venit vremea să ne elibereze pe toţi care eram prizonieri, peste 18.000 de deţinuţi de toate naţiile: nemţi, unguri şi români, am stat opt zile în carantină, ne-au lăsat să mergem în oraş, să cumpărăm ce vrem. Eu mi-am cumpărat un costum pe care încă îl mai am. Nu am avut voie să luăm nimic de scris, nu aveam voie să spunem nimănui de unde suntem. Când am ajuns în ţară,  am fost trataţi ca foşti «hitlerişti» pentru că luptasem împotriva ruşilor, am fost la închisoare la Târgşor, pe Valea Prahovei, ne-au obligat să nu spunem despre ce s-a întâmplat în Rusia. Între timp, Miliţia a fost în sat să afle ce se ştie de mine, Ioana, soţia mea, le-a arătat scrisorile de la mine, aşa am scăpat, pentru că în scrisori eu nu spuneam nimic despre viaţa din lagăre.

 Am ajuns acasă de Paşti, în anul 1951, băiatul meu Nelu era în clasa a II-a, mi-a zis «tată» după vreo 2 ani. Am mai făcut doi copii, Dinu, în 1952 şi Maria, în 1953. Pe soţia mea Ioana am pierdut-o în 1963, la vârsta de 43 de ani, accident vascular. Acum, fiica mea Maria este aproape de mine, ceilalţi sunt la casele lor, cu grijile lor.

Până acum vreo câţiva ani mergeam la Amara la staţiune, de când nu mai merg acolo, mă cam doare un picior.

Vă mulţumesc că nu m-aţi uitat, când mai veniţi pe la mine să-mi aduceţi un baston nou, acesta nu mai rezistă până la 105 ani!”.

------

La 101 ani, veteranul se simte ca în tinereţe, treburile gospodăreşti şi le face singur, tot timpul face câte o glumă, deşi a trecut prin multe momente grele, pe care le-a depășit cu bine. Veteranul "reprezintă un mod de viaţă cumpătat şi ordonat, un exemplu pentru noi toţi" - a spus fiica acestuia.

La mulţi ani, domnule plutonier-adjutant în retragere, respect pentru sacrificiul făcut! Sunteţi un exemplu de viaţă!