Astăzi, de Ziua Veteranilor, în semn de respect şi preţuire, geniştii vâlceni l-au comemorat pe sublocotenent (p.m.) Remus Brînzan, primul militar căzut în timpul unei misiuni a Armatei României, după Revoluţia din Decembrie 1989.

Comemorarea s-a desfăşurat începând cu ora 12.00 la cimitirul militar "Sf. Gheorghe" (Lenin SUD) din municipiul Râmnicu Vâlcea, locul în care acesta a fost înhumat la 20 septembrie 1996.

La eveniment au fost prezenţi, alături de militari, viceprimarul Vasile Cocoş, precum şi 40 de elevi însoţiţi de profesori din Colegiul Economic şi Şcoala Gimnazială nr.4.

După slujba de pomenire au luat cuvântul înlocuitorul comandantului garnizoanei, colonel Petre Barbu, şi viceprimarul Vasile Cocoş, care au subliniat câteva aspecte privind activitatea depusă în slujba Armatei României pe timpul acţiunilor la care a participat în teatrul de operaţii şi şi-au exprimat recunoştinţa faţă de actul de eroism de care a dat dovadă eroul.

După păstrarea momentului de reculegere au fost depuse coroane şi jerbe de flori din partea garnizoanei Râmnicu Vâlcea, a primăriei municipiului, Inspectoratului Şcolar Judeţean Vâlcea, precum şi din partea elevilor prezenţi!

Câteva date despre sublocotenent (p.m.) Remus Brînzan, erou al armei geniu:

    – S-a născut la data de 26 iunie 1967, în localitatea Răducăneni, judeţul Iaşi. A frecventat gimnaziul în localitatea Râureni, judeţul Vâlcea, iar după absolvirea Liceului industrial nr.3 din Râmnicu Vâlcea,  a satisfăcut stagiul militar în Constanţa, unde a obţinut calificarea pe maşinile şi utilajele de geniu, ulterior fiind încadrat, în anul 1991, la Râmnicu Vâlcea, cu gradul de sergent.

     –  În anul 1996  a fost încadrat în Detaşamentul Naţional Bosnia -Batalionul 96 Geniu "Doctor Joseph Kruzel", în funcţia de mecanic utilaj greu, şi a participat alături de geniştii români la prima misiune în Bosnia – Herzegovina.

      –  La 17 septembrie 1996 şi-a pierdut viaţa în timpul unei misiuni de lărgire a coridorului Gorazde, în timp ce conducea excavatorul pe o pantă abruptă din Bosnia.

 Cea mai emoţionantă mărturie despre Remus Brînzan şi ultimele clipe din viaţa sa o avem de la maistrul militar (rz.) George Bondarici, care i-a fost cel mai bun prieten:

"…Totul a început în 1991 … când ne-am îmbrâncit în timpul unui meci de fotbal, după care ne-am împăcat şi apoi am devenit cei mai buni prieteni. Nu-mi place să spun că eram şeful lui, ci îmi place să spun că făcea parte din echipa mea. Era cel mai bun specialist pe utilaje de geniu, pe toate utilajele de geniu…. Era un familist convins. Cât timp am stat în misiune, departe de casă, ne făceam zilele mai uşoare cu poveşti despre familie. Povestind despre cei dragi, parcă îi simţeam mai aproape. Remus dormea în acelaşi cort cu mine, în patul de deasupra mea şi, timp de şase luni, şi-a spus întreaga poveste a vieţii lui, cu atâta patimă, simţind parcă că o spune pentru ultima dată. Îşi mai amintea câte ceva important pentru el şi accentua: «Trebuie să ştii şi asta». În luna august 1996 am venit împreună acasă, în ţară, în concediu, pentru două săptămâni. Atunci şi-a văzut pentru prima dată copilul (şi pentru ultima dată), pe Remus Laurenţiu, care se născuse pe 8 aprilie 1996. La întoarcere, nu mi-a mai vorbit despre altceva decât despre copilul lui, căruia dorea să îi ofere tot ce poate să îi ofere un părinte copilului său. Îi cumpărase tot ce credea el că îi trebuia la vremea aceea, ba chiar şi o armă cu aer comprimat, cu care urma să-l înveţe pe băiatul lui să tragă, atunci când va creşte.

În 16 septembrie, eram în posturi de pază şi mi-a cerut un pix pentru că voia să scrie o poezie, atunci îi venise inspiraţia:

«Of, Bosnie, cea fără inimă,

Care ai distrus atâtea vieţi,

Nu te voi lăsa să mi-o iei şi mie,

Căci dorul de ţară şi a mea soţie

Fac scut în fata ta!».

În 17 septembrie 1996, în timpul unei misiuni de lărgire a coridorului Gorazde, se afla în excavator alături de comandantul lui de pluton, când a rămas fără frână şi a încercat să oprească excavatorul lăsând cupa la sol. În acel moment s-a rupt bolţul de blocare, comandantul de pluton a reuşit să sară, iar cabina a căzut în apă, în râul Recka Reccea, de la cinci metri înălţime… Acolo s-a încheiat misiunea lui… acolo s-au oprit toate speranţele lui… Am reuşit să-i pun alături iconiţa pe care am primit-o în pachetul de Paşti de la soţia mea şi să-i aprind o lumânare pe care am cumpărat-o de la o mănăstire, unde am fost în vizită împreună cu prietenul meu Remus.

Am uitat să vă spun că eram născuţi în aceeaşi zi de 26 iunie, eu în urma lui cu doi ani! Asta a fost!

De cele mai multe ori, suntem tentaţi să privim înapoi şi să încercăm să ne imaginăm cum ar fi fost dacă am fi luat-o pe un alt drum în momentele de răscruce ale vieţii. Uneori, credem că poate ar fi fost mai bine dacă…., alteori, ne felicităm că am ales drumul potrivit.

Pentru fiul său, Remus Laurenţiu, dacă nu ar fi existat acel moment în care numai Dumnezeu ştie de ce a hotărât ca Remus Brînzan să devină EROU, ar fi fost cu siguranţă un alt drum, unul pe care s-ar fi plimbat cu tatăl său de mână şi nu i-ar mai fi păsat de nimic....

Sublocotenentul post-mortem Remus Brînzan este eroul nostru, care şi-a câştigat un loc de cinste în rândul Eroilor Neamului, un binemeritat colţişor în muzeul Centrului de Instruire pentru Geniu de la Râmnicu Vâlcea!".